Prima dragoste

           

            Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…, scria delicatul, regretatul Nichita Stănescu. Aceasta cred că este una dintre cele mai frumoase şi mai adânci declaraţii de dragoste, pentru că în ea, cu discreţie dumnezeiască, asistă Însuşi Dumnezeu, izvorul mirării nesfârşite. Ce mirare că sunt, ce mirare că eşti, ce bine că suntem…

            Această mirare o simte tânărul care păşeşte printre lucruri, atent să nu se rănească. Această mirare e prilej de bucurie şi de durere, ea ne uneşte sau ne înstrăinează

            Tânărul îşi roteşte capul în mijlocul lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui săritură cu paraşuta, pe care îl împinge din spate sergentul. Tânărul se loveşte cu neîndemânare de lucruri, lucrurile îl lovesc în mişcarea lor haotică. Tânărul îşi ascunde durerea, privindu-i cu un zâmbet stânjenitor pe străinii din jur.

            Printre aceste lucruri îngrozitoare şi reci, care se mişcă în scripetele unui timp dezveşnicit, tânărului îi apare chipul minunat al celuilalt, chipul minunat al femeii: Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…

            Această păşire printre lucruri coincide cu înstrăinarea de părinţi, atunci când tânărul pleacă în alt oraş la studii. E vremea pe care o aşteaptă fiecare, vremea aventurii şi a lucrurilor noi, vremea maturizării. Este vremea împărţirii vieţii în două, este, dacă vreţi, o nouă viaţă, o naştere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este vremea noilor prietenii, iar pentru mulţi, a primelor prietenii adevărate. Este vremea despre care ni s-au povestit atâtea lucruri curioase de către cunoscuţii noştri mai mari.

            Prima zi de şcoală, noii profesori, noii colegi, privirile flămânde care o caută pe colega sau colegul visurilor de acasă, de care de mult aştepţi să te îndrăgosteşti. „Balul Bobocilor”, discuţii, pregătiri, prognoze. Aşteptare.

            O! Tânăra singură într-o cameră de cămin, aplecată deasupra chiuvetei cu vase nespălate, îşi smulge, pătrunsă de invidie, sprâncenele. Deasupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe care scrie: „Dacă poţi cu adevărat, vreau!”. Pe raftul de fier, printre cursurile xeroxate, revistele cu bărbaţi şi femei despre a căror viaţă nu ştie nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat şi borcanele cu mâncare de acasă, căzând pe paturile în care s-a săvârşit păcatul. Ce nou e acest fel de singurătate!

            Tânăra aceasta trăieşte încă în lumea filmelor americane, în lumea posterelor şi a reclamelor TV. Ea are haine corespunzătoare, freză şi pantofi. Ştie chiar şi expresii americăneşti pe care le foloseşte în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care  se ţine de capul ei, dar nu e de ea. Şi el e un băiat bun, ştie să stea în lotus şi ridică piciorul până deasupra capului. E puţin dur, deşi nu s-a bătut încă niciodată.[…]

            Cam acesta este bagajul cu care păşeşte tânărul contemporan în viaţa sentimentală. Aceşti tineri se vor mai urmări o vreme pe o terasa, la o cafea cu ţigări scumpe, cumpărate la bucată sau poate se vor îmbrăţişa fără nicio ruşine la prima discotecă sau la primul „chef”.

            Drama tinerilor moderni e mai mare decât a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atât de lipsită de poezie. Nu vreau să vorbesc de virtuţile creştine ale castităţii sau măcar abstinenţei, ci chiar şi de acea poezie a grecilor sau romanilor păgâni, care până nu demult a inspirat sentimente de admiraţie faţă de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie şi vremelnic, dar oricum mai vrednic decât situaţia jalnica în care se află femeia vremurilor noastre.

            Astăzi au devenit o ruşine declaraţiile de dragoste; ele sunt considerate un preludiu de prisos şi banal, pe care le auzim doar în comediile proaste cu râsete în fundal. Idealurile noastre sunt motocicliştii grăbiţi din filmele americane şi fetele cu cizme lungi, care se  dau în timpul cât se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicam în viaţa noastră fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori din alte planete şi timpuri care seduc prin răceala lor.

            Mai bine ar fi fost ca tinerii să se abţină de la împreunările animalice, dar să nu renunţe la vorbele de dragoste. Vorbele de dragoste sunt cele care ne unesc cu adevărat, care ne sustrag timpului şi morţii, sunt cele care ne fac, treptat,  din animale oameni. Ele nu sunt acele vorbe dezmăţate pe care şi le spun amanţii de duzină, ele sunt mai degrabă o bucurie pe care o trăieşti în prezenţa celuilalt. Arată-i celuilalt că prezenţa lui te face bucuros şi treci împreună cu el în barca inocentă a unei declaraţii de felul celei stănesciene din apele timpului în oceanul veşniciei: Ce bine că eşti, ce mirare că sunt.

            Nu trebuie numaidecât  să-i spui că are ochii cei mai frumoşi, ca să ajungi până la urmă să o dezmembrezi bucată cu bucată cu laudele tale. Suntem frumoşi pentru ca aşa ne-a făcut Dumnezeu. Lui i se cuvine lauda. Sfântul Ciprian de Cartagina spunea: „Dacă ai şi avea vreun motiv să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci când este sfârtecat pentru Hristos”. Mai în scurt, alungă pofta din inima ta şi orice cuvânt pe care îl vei rosti va fi un cuvânt de dragoste, pentru ca cel stăpânit de poftă lauda fără noimă şi nu merită luat în seamă. Când eşti cuprins de poftă însă, mai bine taci[…]

            Nu poţi impune tânărului să renunţe la distracţiile caracteristice acestei vârste şi să citească Sfinţii Părinţi, cu toate că aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi sunt pline de energie creatoare şi dinamism, sunt nişte cărţi prin excelenţă pentru tineri. Dar cel mult s-ar putea renunţa, în prima etapă, la bădărănia care irupe din televizoare şi din cântecele la modă. Renunţaţi la idealul supermanului cu cască de care se îndrăgosteşte un foto model care ştie să bată bine cu picioarele. Asta nu pentru a vă restrânge relaţiile dintre voi, ci pentru a vă păstra împreună, pentru a evita despărţirea dureroasă.

            Citiţi mai bine versurile poeţilor buni pe care poporul nostru îi are din belşug: Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga. Ele vă vor învăţa să meditaţi asupra acestei întâmplări simple, cum o numeşte Blaga. Cu ei veţi călători până la marginile timpului şi ale morţii, pentru că poeţii buni, chiar şi cei păgâni, dintotdeauna au pus sentimentele erotice în vecinătatea morţii care ne paşte pe toţi, ceea ce critica literară va denumi poezie erotico-tanatică[…]

            Dragostea este sentimentul suprem şi de aceea trebuie să se întemeieze şi să se alimenteze din cugetări adânci, vrednice de rodul pe care îl hrănesc. Aceste teme fundamentale sunt: moartea, viaţa, timpul, veşnicia, dincolo de care, învăluit în dragoste, petrece Dumnezeu. Tânărul preocupat de astfel de gânduri va renunţa uşor la răceala arogantă a eroilor de televiziune, preferând blândeţea şi smerenia oamenilor cu adevărat puternici care-şi revarsă dragostea lor din belşug pentru ca o au.

            Noi suntem oameni, oameni care tânjesc după o vorbă de alint, după un cuvânt de mângâiere care să ne smulgă singurătăţii, oricât de mult am lupta pentru a părea mai duri, mai „altfel”. Pentru că toţi suntem fii ai Celui Preaînalt(Psalmul 81, 6), făpturi atât de minunate(Psalmul 138, 14).

            Tinerii au fugit din Biserică pentru a-şi trăi o închipuită libertate, dar au sfârşit prin a se înjuga la carul greu al singurătăţii, geloziei ucigătoare şi al despărţirilor care-i rănesc pe viaţă. S-au dus să înveţe despre dragoste, placând de la Cel Care este Dragostea.[…] Oare Cel care este Dragostea nu ştie să vă înveţe să iubiţi?

            Nicăieri femeia nu e mai înălţată decât în Biserică, ea e iubită de bărbatul său aşa cum Hristos a iubit Biserica(Efeseni 5, 25), adică până la jertfirea de sine. Ea este icoana vie a lui Dumnezeu. De aceea mi se par extraordinare cuvintele unui preot contemporan, care, adresându-se tânărului creştin, îl atenţionează cu blândeţe: „Fiule, ia aminte, atunci când vei vrea să dai alesei tale primul sărut, să te gândeşti că trebuie să săruţi o icoană a lui Dumnezeu”. Nimeni încă nu a filmat încă un astfel de sărut, pentru a-l expune pe ecranele televizoarelor.

            Marcel Maureau, un scriitor francez contemporan, notează cu tristeţe în unul din jurnalele sale(Discurs contra piedicilor) că a-ţi săruta iubita în public înseamnă a o împărţi cu ceilalţi. Fericiţi cei ce au devenit singurii iubiţi ai femeilor lor.

            Dincolo de acestea, există singurătatea şi moartea, bătrâneţea şi despărţirea.  Atunci, târziu, când numai amintirile mai rămân, perechilor de azi, care s-au cunoscut în lumina otrăvitoare a stroboscoapelor, care şi-au rostit replicile tăioase şi arogante la un telefon public, nu vor putea rosti aceste versuri de Blaga: Ne-om aminti cândva târziu/ De-această întâmplare simplă,/ De-această bancă unde stăm/ Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

            Cel mult, poate această poezie englezească, pe care o citez din memorie, o poezie pe care multe dintre femeile care şi-au ratat prima dragoste o trăiesc, au trăit-o şi , cu durere o spun, o vor trăi: Să presupunem un oraş./ În acest oraş să presupunem o stradă./ Pe această strada să presupunem o casă./ În această casă să presupunem o cameră,/ iar în această cameră să presupunem pe cineva/ stând în întuneric,/ stând şi plângând/ după cineva care tocmai a ieşit/ şi a stins lumina/ uitând că ea este acolo.

(din volumul Între Freud şi Hristos, Ed. Marineasa, 2005)

 

Protos. Savatie Baştovoi