vineri, 27 februarie 2009
Farmecul nepieritor al inocenţei
Pe 12 iulie 1942, adolescenta de treisprezece ani, Anne Frank şi familia ei( Otto, Edith şi Margot), se ascund în anexa unui depozit din Amsterdam, aparţinând firmei “Opekta”, al cărei proprietar era Otto Frank, tatăl lui Anne. Timp de mai bine de doi ani, Anne consemnează într-un jurnal intim care, prin forţa împrejurărilor, avea să devină poate una dintre cele mai celebre cărţi din lume, trăirile intense prilejuite de recluziunea într-un spaţiu sufocant, împreună cu doi tineri şi cinci adulţi, excedaţi de situaţie şi pe punctul de a prefera lagărul de concentrare în faţa fricii de fiecare clipă. Ea descrie viu frustrările acestui mod de viaţă, pe fundalul problemelor specifice adolescentei care suferă din cauza solitudinii şi a neînţelegerii, alunecând spre revoltă şi izolare interioară. Totuşi, mai poate afirma cu seninătate şi incorigibil optimism:
“Miercuri, 23 februarie, 1944
[...]Mă uitam şi pe fereastra deschisă, lăsând privirile să hoinărească peste o mare parte a Amsterdamului, peste acoperişuri, până în zare, unde o dungă de albastru aşa de palid abia se distingea. “Atât timp cât acestea toate există, mi-am zis, această lumină a soarelui şi acest cer senin, atât timp cât pot să mă bucur de ele, cum pot să fiu tristă?” Cel mai bun remediu pentru cei înspăimântaţi, singuri şi nefericiţi este să iasă undeva unde pot fi singuri, singuri cu cerul, cu natura şi cu Dumnezeu. Căci atunci şi numai atunci poţi simţi că totul este aşa cum ar trebui să fie şi că Dumnezeu vrea ca oamenii să fie fericiţi, în mijlocul frumuseţii şi simplităţii firii. Atât timp cât acestea există, şi ar trebui să existe mereu, ştiu că va fi mângâiere în orice necaz, indiferent de împrejurări.”[1].(traducere de Niculescu Irina)
Jurnalul se încheie brusc, ultima însemnare fiind cea de pe 1 august 1944, deoarece în dimineaţa zilei de 4 august cei opt sunt arestaţi de către Poliţia Secretă, în urma unui denunţ anonim. Eforturile celor ce îşi riscaseră viaţa spre a-i adăposti şi salva( Victor Kugler, Johannes Kleiman, Miep Gies şi Elisabeth Voskuijl(Bep), angajaţii lui Otto Frank la “Opekta”) sunt zădărnicite. Arestaţii sunt duşi la o închisoare din Amsterdam, apoi transferaţi la Westerbork şi la Auschwitz. Singurul supravieţuitor este Otto Frank, soţia sa, Edith murind în ianuarie 1945, iar fetele, Margot şi Anne, mutate în lagărul de la Bergen-Bielsen, fiind doborâte de tifos în februarie sau martie 1945.
O formă de supravieţuire aparte va cunoaşte tânăra autoare a Jurnalului, găsit şi păstrat de secretara lui Otto, Miep Gies, după arestarea lor neaşteptată, apoi restituit tatălui îndurerat, care se decide cu greu să-l dea publicităţii, dar cedează dorinţei de a-i îndeplini fiicei sale cel mai drag vis: să devină scriitoare. El dă spre tipărire, în 1947, o variantă ulterioară a jurnalului originar, refăcut de Anne în 1944, când răspunde apelului adresat de un membru al guvernului olandez în exil, de a redacta mărturii din timpul războiului spre a fi publicate după eliberarea de sub ocupaţia germană. Anne nu îşi abandonează nici jurnalul iniţial, redactându-le în paralel. După moartea lui Otto Frank, în 1980, toate suspiciunile în privinţa autenticităţii jurnalului sunt spulberate de manuscrisele lui Anne, donate de el Institutului de Stat Olandez pentru Documentare asupra Războiului, care le-a supus expertizei şi le-a confirmat paternitatea. Mărturiile lăsate de Anne Frank stau în prezent la dispoziţia întregii lumi.
[...] I also looked out the open window, letting my eyes roam over a large part of Amsterdam, over the rooftops and on to the horizon, a strip of blue so pale it was almost invisible. "As long as this exists," I thought, "this sunshine and this cloudless sky, and as long as I can enjoy it, how can I be sad?"
The best remedy for those who are frightened, lonely or unhappy is to go outside, somewhere they can be alone, alone with the sky, nature and God. For then and only then can you feel that everything is as it should be and that God wants people to be happy amid nature's beauty and simplicity. As long as this exists, and that should be forever, I know that there will be solace for every sorrow, whatever the circumstances.” (Anne Frank, The Diary of a Young Girl, Puffin Books, published by Penguin Group, London, 2007)
Otto Frank şi-a petrecut restul vieţii în calitate de custode al testamentului fiicei sale, spunând: “E un rol straniu. În relaţia normală de familie, copilul unui părinte celebru este cel care are onoarea şi sarcina de a continua munca acestuia. În cazul meu, rolurile au fost inversate”. El a mărturisit că jurnalul fiicei sale atinge arii atât de vaste de interes, încât fiecare cititor poate descoperi ceva care să-l impresioneze personal. Simon Wiesenthal a exprimat un punct de vedere similar, susţinând că jurnalul lui Anne Frank a deşteptat conştiinţa omenirii asupra Holocaustului într-o măsură mai mare decât tot ce s-a făcut după Procesul de la Nuremberg până azi în acest sens, deoarece « oamenii s-au identificat cu acest copil ».
În 1999, Time magazine a publicat o ediţie specială « Time 100: Cei mai importanţi oameni ai secolului », în care Anne Frank a fost aleasă drept una dintre figurile emblematice; scriitorul Roger Rosenblatt a afirmat cu această ocazie: “Anne este a tuturor:, « ea s-a ridicat deasupra Holocaustului, a iudaismului ... şi chiar deasupra bunătăţii, şi a devenit o figură totemică a lumii moderne », triumfând asupra mecanismului distrugerii şi insistând asupra dreptului de a trăi şi a spera al fiecărui om. Cititorii sunt cuceriţi nu numai de curajul şi pragmatismul ei, ci şi de abilitatea de a se analiza şi de calitatea scriiturii. Numele ei va dăinui datorită valorii literare a Jurnalului. A fost o scriitoare extraordinar de bună pentru vârsta ei, iar calitatea operei pare a fi rezultatul direct al predispoziţiei spre onestitatea necruţătoare a tinerei autoare.
