Povestea spune că, în această zi, de 31 octombrie, spiritele persoanelor care au murit în ultimul an se întorc pe pământ în căutarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului viitor, aceasta fiind singura speranţă de a avea o viaţă după moarte. Celţii considerau că toate legile spaţiului şi timpului sunt suspendate în această zi, permiţându-le spiritelor să interacţioneze cu cei vii. Aceştia nu doreau să fie posedaţi. Astfel, în noaptea de 31 octombrie, sătenii stingeau focurile din casele lor, pentru a le fi frig şi pentru a deveni astfel nedoriţi. Aceştia se imbrăcau în tot felul de costume caraghioase şi participau la parade gălăgioase în cartierul lor, încercând să fie cât mai distructivi posibil pentru a speria spiritele ce veneau în căutarea celor vii. Se pare că de la an la an , halloweenul ocupă un loc din ce în ce mai important în calendarul romanilor. Cu totii incep sa devină din ce in ce mai interesaţi, mergând la petreceri cu diferite teme. Bineînteles pentru asemenea petreceri trebuie şi o vestimentaţie potrivită, vestimentaţie ce poate fi închiriată sau chiar cumpărată. Nu e de mirare că magazinele de acest gen incep să inunde România, având articole pe gustul fiecăruia.
Ce înseamnă pentru mine Hallowen-ul?
Hmm..? Mai nimic , decât o gură de aer proaspătă din viaţa cotidiană , o simplă incercare de evadare , încercând prin costumaţiile specifice să fiu al altcineva în afară de mine, şi odată amestecat în mulţimea de la petrecere să uit de cine sunt şi de problemele pe care le am şi să mă distrez până în zori. Poate unii nu sunt întocmai de acord cu mine , însă trebuie să recunoaştem că fiecare are păreri diferite.
Pe 12 iulie 1942, adolescenta de treisprezece ani, Anne Frank şi familia ei( Otto, Edith şi Margot), se ascund în anexa unui depozit din Amsterdam, aparţinând firmei “Opekta”, al cărei proprietar era Otto Frank, tatăl lui Anne. Timp de mai bine de doi ani, Anne consemnează într-un jurnal intim care, prin forţa împrejurărilor, avea să devină poate una dintre cele mai celebre cărţi din lume, trăirile intense prilejuite de recluziunea într-un spaţiu sufocant, împreună cu doi tineri şi cinci adulţi, excedaţi de situaţie şi pe punctul de a prefera lagărul de concentrare în faţa fricii de fiecare clipă. Ea descrie viu frustrările acestui mod de viaţă, pe fundalul problemelor specifice adolescentei care suferă din cauza solitudinii şi a neînţelegerii, alunecând spre revoltă şi izolare interioară. Totuşi, mai poate afirma cu seninătate şi incorigibil optimism:
“Miercuri, 23 februarie, 1944
[...]Mă uitam şi pe fereastra deschisă, lăsând privirile să hoinărească peste o mare parte a Amsterdamului, peste acoperişuri, până în zare, unde o dungă de albastru aşa de palid abia se distingea. “Atât timp cât acestea toate există, mi-am zis, această lumină a soarelui şi acest cer senin, atât timp cât pot să mă bucur de ele, cum pot să fiu tristă?” Cel mai bun remediu pentru cei înspăimântaţi, singuri şi nefericiţi este să iasă undeva unde pot fi singuri, singuri cu cerul, cu natura şi cu Dumnezeu. Căci atunci şi numai atunci poţi simţi că totul este aşa cum ar trebui să fie şi că Dumnezeu vrea ca oamenii să fie fericiţi, în mijlocul frumuseţii şi simplităţii firii. Atât timp cât acestea există, şi ar trebui să existe mereu, ştiu că va fi mângâiere în orice necaz, indiferent de împrejurări.”[1].(traducere de Niculescu Irina)
Jurnalul se încheie brusc, ultima însemnare fiind cea de pe 1 august 1944, deoarece în dimineaţa zilei de 4 august cei opt sunt arestaţi de către Poliţia Secretă, în urma unui denunţ anonim. Eforturile celor ce îşi riscaseră viaţa spre a-i adăposti şi salva( Victor Kugler, Johannes Kleiman, Miep Gies şi Elisabeth Voskuijl(Bep), angajaţii lui Otto Frank la “Opekta”) sunt zădărnicite. Arestaţii sunt duşi la o închisoare din Amsterdam, apoi transferaţi la Westerbork şi la Auschwitz. Singurul supravieţuitor este Otto Frank, soţia sa, Edith murind în ianuarie 1945, iar fetele, Margot şi Anne, mutate în lagărul de la Bergen-Bielsen, fiind doborâte de tifos în februarie sau martie 1945.
O formă de supravieţuire aparte va cunoaşte tânăra autoare a Jurnalului, găsit şi păstrat de secretara lui Otto, Miep Gies, după arestarea lor neaşteptată, apoi restituit tatălui îndurerat, care se decide cu greu să-l dea publicităţii, dar cedează dorinţei de a-i îndeplini fiicei sale cel mai drag vis: să devină scriitoare. El dă spre tipărire, în 1947, o variantă ulterioară a jurnalului originar, refăcut de Anne în 1944, când răspunde apelului adresat de un membru al guvernului olandez în exil, de a redacta mărturii din timpul războiului spre a fi publicate după eliberarea de sub ocupaţia germană. Anne nu îşi abandonează nici jurnalul iniţial, redactându-le în paralel. După moartea lui Otto Frank, în 1980, toate suspiciunile în privinţa autenticităţii jurnalului sunt spulberate de manuscrisele lui Anne, donate de el Institutului de Stat Olandez pentru Documentare asupra Războiului, care le-a supus expertizei şi le-a confirmat paternitatea. Mărturiile lăsate de Anne Frank stau în prezent la dispoziţia întregii lumi.
[...] I also looked out the open window, letting my eyes roam over a large part of Amsterdam, over the rooftops and on to the horizon, a strip of blue so pale it was almost invisible. "As long as this exists," I thought, "this sunshine and this cloudless sky, and as long as I can enjoy it, how can I be sad?"
The best remedy for those who are frightened, lonely or unhappy is to go outside, somewhere they can be alone, alone with the sky, nature and God. For then and only then can you feel that everything is as it should be and that God wants people to be happy amid nature's beauty and simplicity. As long as this exists, and that should be forever, I know that there will be solace for every sorrow, whatever the circumstances.” (Anne Frank, The Diary of a Young Girl, Puffin Books, published by Penguin Group, London, 2007)
Otto Frank şi-a petrecut restul vieţii în calitate de custode al testamentului fiicei sale, spunând: “E un rol straniu. În relaţia normală de familie, copilul unui părinte celebru este cel care are onoarea şi sarcina de a continua munca acestuia. În cazul meu, rolurile au fost inversate”. El a mărturisit că jurnalul fiicei sale atinge arii atât de vaste de interes, încât fiecare cititor poate descoperi ceva care să-l impresioneze personal. Simon Wiesenthal a exprimat un punct de vedere similar, susţinând că jurnalul lui Anne Frank a deşteptat conştiinţa omenirii asupra Holocaustului într-o măsură mai mare decât tot ce s-a făcut după Procesul de la Nuremberg până azi în acest sens, deoarece « oamenii s-au identificat cu acest copil ».
În 1999, Time magazine a publicat o ediţie specială « Time 100: Cei mai importanţi oameni ai secolului », în care Anne Frank a fost aleasă drept una dintre figurile emblematice; scriitorul Roger Rosenblatt a afirmat cu această ocazie: “Anne este a tuturor:, « ea s-a ridicat deasupra Holocaustului, a iudaismului ... şi chiar deasupra bunătăţii, şi a devenit o figură totemică a lumii moderne », triumfând asupra mecanismului distrugerii şi insistând asupra dreptului de a trăi şi a spera al fiecărui om. Cititorii sunt cuceriţi nu numai de curajul şi pragmatismul ei, ci şi de abilitatea de a se analiza şi de calitatea scriiturii. Numele ei va dăinui datorită valorii literare a Jurnalului. A fost o scriitoare extraordinar de bună pentru vârsta ei, iar calitatea operei pare a fi rezultatul direct al predispoziţiei spre onestitatea necruţătoare a tinerei autoare.
Cică, am auzit pe stradă că oamenii nu mai sunt, domne`, mulţumiţi de viaţa cotidiană. Doamne, da` ce vreţi să se întîmple zilnic ? Vreţi să-i vedeţi pe bătranii care merg in baston că se aruncă cu Bungee Jumping? Sau pe infanţii ăia drăgălaşi care urlă toată ziua că se dau cu parasuta? Ehh, ştiu că nici asta nu vă convine , mh ce să vă fac, sunteţi nişte oameni nemulţumiţi . Pană la urmă m-am gandit să vă scriu articolul ăsta , că poate poate că vă voi îmbuna puţin. No, ar trebui să vă spun, dar nu o să vă spun că pe 1 Decembrie va începe Festivalul Artei la Ploieşti. De, ştiţi voi cum e românul, când începe nu se mai opreşte; de şi e prima ediţie a festivalului - cică ar trebui să fie cel mai mare din Europa. Mai dureaza si zece zile, de parcă doua-trei zile nu i-ar ajunge nemulţumitului ăsta. Pană acum toate bune şi frumoase, dar să vedeţi ce urmează. Românul, cum îi place lui să se mândrească numai cu ce nu are, trebuie să cheme artişti din toate colţurile Europei că nu ne mai ajunge Romania sau poate e prea învechită pentru noi. Si cum se face că festivalul este cel mai mare din Europa, va cuprinde si el sărăcuţu` 5 secţiuni, dupăcum urmează: arte plastice şi decorative, literatură, muzică cultă, teatru şi eh’ coregrafie. Categoria arte mai cuprinde şi ea nu mai ştiu câte secţiuni: grafică, pictură, design, arhitectură, scluptură şi animaţie. Si că aşa-zişii artişti europeni să nu fie muritori de foame precum au fost unii străbuni ai lor îşi mai pun şi lucrările lor, alea pe care le numesc artă, la licitaţie. Şi acum să discutăm puţin despre program că am zis prea multe despre româul ăsta.
Pai, deschiderea , că normal că trebuie să mai fie şi ea, dacă sunt prea mulţi bani la primărie, va fi la ora 11 in faţa Casei Sindicatelor, iar la ora 12 toţi se vor putea imbulzi ca nişte animale care parcă de abia scapă de la zoo, la standurile care vor fi amplasate de langă McDonalds Nord pană la Gara de Sud. Şi de parcă nu ar fi de ajuns, se mai închide şi strada principală unde sunt standurile, ca să facă tot felu’ de reprezentaţii de magie, dansuri şi teatru. Săracii elevi si bătrani vor trebui să meargă pe jos sau să ia taxi-ul pentru ca să ajungă unde vor. Şi, ca să fiţi mulţumiţi pentru incă 100 de ani, primăria va da focuri de artificii pe tot parcursul festivalului. Acuş sunteţi fericiţi sau nu? Eu ştiu că nu, aşa că vă mai spun. Orchestra armatei, orchestra filarmonicii, corul de copii si de adulţi al Radiodifuziunii vor susţine zilnic concerte langă Palatul Culturii. Si pentru că ştiţi voi că noi ne mândrim cu ce nu avem, primăria Ploieşti a chemat orchestra şi corul vienez, ăla pe care îl vedeţi voi în fiecare an la TV de Crăciun şi Anul Nou. Şi pentru ca bucuria să fie şi mai mare, intrarea la teatru şi la cinema va fi liberă. Pentru amatorii de artă, s-au pregătit cursuri de desen, teatru, muzică şi coregrafie, iar pentru cei cărora le place să atingă şi să folosească anumite invenţii, li s-au pregătit machete .
Sper că vă ajunge că aproape mi-am irosit toată dimineaţa scriind, da` lasă că vă văd eu atunci cu nemulţumirea aia pe faţă.
Cerasela Mihaovici are 19 ani. Şi o boală pe care nu şi-o permite. Pneumotorax. Respiră cu ajutorul aparatului din fotografie. Dar numai dacă are bani să plătească curentul.
Cerasela nu poate respira normal, ci doar cu 15% din capacitatea unui om de vârsta, înălţimea şi greutatea ei.
Aparatul care o ajută să respire (Millenium M5) a fost închiriat în 2008 de la CNAS Botoşani. Medicii i-au spus că trebuie să îl folosească toată viaţa, câte 5 ore ziua şi 10 ore noaptea. Doar un transplant de plămâni o poate scăpa de acest chin.
Închirierea aparatului costă 63 RON/lună.
Iar curentul pentru folosirea aparatului, 375 RON/lună.
Singura sursă de venit a familiei este ajutorul social. 250 RON/lună.
Ca să îi ajungă banii, Cerasela încearcă să folosească aparatul mai mult noaptea.
Cerasela este din comuna Răuşeni, judeţul Botoşani. A împlinit 19 ani pe 9 februarie 2009. Timp de 2 ani a fost mai mult internată prin spitale, la Botoşani, Iaşi şi Bucureşti, fiind tratată de astm bronşic, bronsectazii bilaterale suprainfectate, disfuncţie respiratorie obstructivă, bronsectazii laterale chistice, insuficienţă respiratorie cronică, trahicardie sinusală, disfuncţie ventilatorie mixtă severă, fibroză pulmonară idiopatică şi pneumotorax.
Cerasela are dosarul depus la DSP Botoşani, pentru finanţarea transplantului de plămâni, care costă 120.000 de euro.
Oana Gheorghiu – Salvează vieţi – a căutat clinici şi medici care să o accepte pe Cerasela la operaţie. A primit acceptul din Franţa. Dr. Alain Bisson, care urmează să o opereze imediat ce statul îi va da banii, vrea însă să o consulte înainte. Pentru Cerasela este dificil să se deplaseze, pentru două-trei zile, în Franţa. Medicul francez şi-a arătat disponibilitatea de a veni el în România, însă pacientul trebuie să îi plătească transportul, cazarea şi onorariul, 4.000 – 5.000 de euro.
Cerasela nu are nici măcar cu ce să plătească curentul.
-Măi Ioane,măi Ioane Ne uităm la avioane, Ziua in amiaza mare Peste mări,peste hotare... -Soțioara mea iubită, Ce vrei să insinuezi? Nu mai am nici bani de mită Da’ să mergem la chinezi, -Dar Jakie are un nou film, Ș-acum e premierea. E aproape,e pe Terra. Nu-i așa un mare chin... -Măi Marie,măi Marie Tu nu ai nici pălarie Nici poșetă,nici jachetă Ș-avem casă...o machetă. O Dacie dezmembrată De-o sută de ani uitată... N-are roțti,volan nici-gând! Băă...tu mă faci să râd... -Răule..!Eu bag divorț, Tu nu ești bun de soț. Stai la bar non-stop,non-stop Și nu-mi aduci niciun strop, De orice fel... -Da ce vrei,dragă, un cățel? -Fira-i tu să fii de soț! -Bagă dragă tu divorț, Că ma doare drept in colț. Și-au plecat l-avocatură, Și s-au luat cu toții-n gură, S-au certat și s-au certat Căznicia s-a ‘ncheiat.
marți, 27 octombrie 2009
Si plange pasarea maiastra…
Pe bolta cerului albastra, Se-nalta-o pasare maiastra Si canta. Eu stau si ascult Cum canta jalea ei cea stinsa Insa speranta sta aprinsa… Ca fiul ei pierdut demult S-a dus si nu s-a mai intors… Acum pasarea zboara jos. Si langa mine se aseaza… O, blanda pasare maiastra, Cum as putea ca sa-ti alin Si sa te fac sa uiti de chin?
Te-ai gândit vreodată că paleta cromatică iţi poate influenţa felul în care gândeşti, starea de spirit sau îţi poate atrage atenţia nemaipăsându-ţi de celelalte lucruri?
Dacă nu , îţi pot spune eu că de la a vedea o pată de culoare într-o ţinută banală până la culoarea pe care o preferi nu mai rămâne decât un pas de făcut. .
Ai realizat până acum de ce garderoba ta este desprinsă ca dintr-un peisaj mohorât de toamnă, fără pic de viaţă?
Acest lucru se datorează faptului că eşti o persoană mult prea serioasă , ocupată, cu rădăcini puternice şi în rând cu toată lumea, de ce să calci tocmai tu peste aceste culori mohorâte, închise şi sobre? Să ştii că o pată de culoare, cât de mică, niciodată nu strică.
Mergi pe stradă, în drum spre serviciu, însă realizezi că nu treci neobservată, să fie oare de la pardesiul tău chic sau de la eşarfa pe care ai aşezat-o delicat în jurul gâtului?
Dacă îţi place să abordezi stiluri precum casual sau sport şi preferi culorile deschise, înseamnă că eşti cea care dă un strop de energie la job, chiar şi o mică speranţă în relaţia şef-subaltern , cu siguranţă tu îl vei îmbuna, acest lucru însemnând un prilej de cinste din partea colegilor tăi.
Un alt caz ar fi acela în care tu porţi orice culoare, poate una la un cercel, alta la celălalt, iar in cel mai rău caz ţi se spune des că arăţi ca o sorcovă. Din păcate pentru tine, trebuie să renunţi a mai fi confuză în tot ceea ce faci, aşadar pune punctul pe “I”.Daca îţi propui să-ţi vopseşti părul într-o culoare, nu devia de la ea, mergi până la capat, numai aşa vei învăţa din greşeli , vei gândi raţional când şi ce culoare îţi trebuie!
Bine inteles sunt o boboaca ,in liceul Caragiale , care, iata-ma am trecut peste o luna de scoala si sunt teafara si nevatamata in ciuda tuturor zvonurilor si descurajarilor spuse de fosti colegisi persoane cunoscute , care probabil erau invidioase : “ Cum tu? In Caragiale? N-o sa faci fata! De ce te-ai dus acolo? “... iar sirul descurajarilor continua. Insa au fost si persoane care m-am felicitat , m-au incurajat si mi-au fost alaturi. Imi aduc aminte , de prima zi, timida si usor speriata de imensitatea liceului , cu zambetul pe buze , entuziasmata incercand sa-mi gasesc colegii pe care ii cunoscusem doar din poze , pe timpul verii.Tot asa si intamplarile amuzante incercand sa-I gasesc prin multime, prima impresie si primele cuvinte : “ Heii! Tu esti? Te credeam diferita!” . Dupa care am mers impreuna la baza sportive unde era presupusa “deschidere”.Recunosc ca eram prea ocupati sa povestim tot felul de lucruri pentru a asculta discursul lungggg al directorului.Bineinteles ca participam si noi...cu aplauze , exclamatii etc.Totul s-a intamplat foarte repede , la fel si intalnirea cu profesorii, primele note ( care nu au fost prea bune , norocul meu ca nu s-au trecut in catalog :D ) , si uite-asa au trecut patru saptamani , oarecum grele , departe de familie insa aproape de noi prieteni cu care voi sta patru ani si probabil legatura se va mentine si dupa terminarea liceului. Razand imi amintesc prima vineri cand urma sa plec acasa , viteza cu care coboram scarile cu tot felul de bagaje agitate de mine dar nu-mi pasa pentru ca in sfarsit era vineri si plecam acasaaaa ! Toata lumea ma privea ciudat si probabil asa eram , fericita ,euforica traind aceeleasi sentimente in fiecare vineri seara coborand pe scari.Tot razand imi aduc aminte si prima luni , urcand cu bagajele , scarile ce pareau infinite , bombanind , cu ditamai cearcanele si enervate la culme…luand cate o treapta in picior. Acum , aici , stand pe pat , cu toate cartile intinse in jurul meu si cu o ciorna pe care scriu acest articol ma uit la ceas si vad ora 13.00.La 13.30 incep orele si nici macar tema mea nu e gata , nici macar nu mi-am invatat si totusi : Wow! Sunt boboaca de Caragiale !
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…, scria delicatul, regretatul Nichita Stănescu. Aceasta cred că este una dintre cele mai frumoase şi mai adânci declaraţii de dragoste, pentru că în ea, cu discreţie dumnezeiască, asistă Însuşi Dumnezeu, izvorul mirării nesfârşite. Ce mirare că sunt, ce mirare că eşti, ce bine că suntem…
Această mirare o simte tânărul care păşeşte printre lucruri, atent să nu se rănească. Această mirare e prilej de bucurie şi de durere, ea ne uneşte sau ne înstrăinează
Tânărul îşi roteşte capul în mijlocul lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui săritură cu paraşuta, pe care îl împinge din spate sergentul. Tânărul se loveşte cu neîndemânare de lucruri, lucrurile îl lovesc în mişcarea lor haotică. Tânărul îşi ascunde durerea, privindu-i cu un zâmbet stânjenitor pe străinii din jur.
Printre aceste lucruri îngrozitoare şi reci, care se mişcă în scripetele unui timp dezveşnicit, tânărului îi apare chipul minunat al celuilalt, chipul minunat al femeii: Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…
Această păşire printre lucruri coincide cu înstrăinarea de părinţi, atunci când tânărul pleacă în alt oraş la studii. E vremea pe care o aşteaptă fiecare, vremea aventurii şi a lucrurilor noi, vremea maturizării. Este vremea împărţirii vieţii în două, este, dacă vreţi, o nouă viaţă, o naştere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este vremea noilor prietenii, iar pentru mulţi, a primelor prietenii adevărate. Este vremea despre care ni s-au povestit atâtea lucruri curioase de către cunoscuţii noştri mai mari.
Prima zi de şcoală, noii profesori, noii colegi, privirile flămânde care o caută pe colega sau colegul visurilor de acasă, de care de mult aştepţi să te îndrăgosteşti. „Balul Bobocilor”, discuţii, pregătiri, prognoze. Aşteptare.
O! Tânăra singură într-o cameră de cămin, aplecată deasupra chiuvetei cu vase nespălate, îşi smulge, pătrunsă de invidie, sprâncenele. Deasupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe care scrie: „Dacă poţi cu adevărat, vreau!”. Pe raftul de fier, printre cursurile xeroxate, revistele cu bărbaţi şi femei despre a căror viaţă nu ştie nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat şi borcanele cu mâncare de acasă, căzând pe paturile în care s-a săvârşit păcatul. Ce nou e acest fel de singurătate!
Tânăra aceasta trăieşte încă în lumea filmelor americane, în lumea posterelor şi a reclamelor TV. Ea are haine corespunzătoare, freză şi pantofi. Ştie chiar şi expresii americăneşti pe care le foloseşte în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care se ţine de capul ei, dar nu e de ea. Şi el e un băiat bun, ştie să stea în lotus şi ridică piciorul până deasupra capului. E puţin dur, deşi nu s-a bătut încă niciodată.[…]
Cam acesta este bagajul cu care păşeşte tânărul contemporan în viaţa sentimentală. Aceşti tineri se vor mai urmări o vreme pe o terasa, la o cafea cu ţigări scumpe, cumpărate la bucată sau poate se vor îmbrăţişa fără nicio ruşine la prima discotecă sau la primul „chef”.
Drama tinerilor moderni e mai mare decât a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atât de lipsită de poezie. Nu vreau să vorbesc de virtuţile creştine ale castităţii sau măcar abstinenţei, ci chiar şi de acea poezie a grecilor sau romanilor păgâni, care până nu demult a inspirat sentimente de admiraţie faţă de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie şi vremelnic, dar oricum mai vrednic decât situaţia jalnica în care se află femeia vremurilor noastre.
Astăzi au devenit o ruşine declaraţiile de dragoste; ele sunt considerate un preludiu de prisos şi banal, pe care le auzim doar în comediile proaste cu râsete în fundal. Idealurile noastre sunt motocicliştii grăbiţi din filmele americane şi fetele cu cizme lungi, care se dau în timpul cât se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicam în viaţa noastră fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori din alte planete şi timpuri care seduc prin răceala lor.
Mai bine ar fi fost ca tinerii să se abţină de la împreunările animalice, dar să nu renunţe la vorbele de dragoste. Vorbele de dragoste sunt cele care ne unesc cu adevărat, care ne sustrag timpului şi morţii, sunt cele care ne fac, treptat, din animale oameni. Ele nu sunt acele vorbe dezmăţate pe care şi le spun amanţii de duzină, ele sunt mai degrabă o bucurie pe care o trăieşti în prezenţa celuilalt. Arată-i celuilalt că prezenţa lui te face bucuros şi treci împreună cu el în barca inocentă a unei declaraţii de felul celei stănesciene din apele timpului în oceanul veşniciei: Ce bine că eşti, ce mirare că sunt.
Nu trebuie numaidecât să-i spui că are ochii cei mai frumoşi, ca să ajungi până la urmă să o dezmembrezi bucată cu bucată cu laudele tale. Suntem frumoşi pentru ca aşa ne-a făcut Dumnezeu. Lui i se cuvine lauda. Sfântul Ciprian de Cartagina spunea: „Dacă ai şi avea vreun motiv să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci când este sfârtecat pentru Hristos”. Mai în scurt, alungă pofta din inima ta şi orice cuvânt pe care îl vei rosti va fi un cuvânt de dragoste, pentru ca cel stăpânit de poftă lauda fără noimă şi nu merită luat în seamă. Când eşti cuprins de poftă însă, mai bine taci[…]
Nu poţi impune tânărului să renunţe la distracţiile caracteristice acestei vârste şi să citească Sfinţii Părinţi, cu toate că aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi sunt pline de energie creatoare şi dinamism, sunt nişte cărţi prin excelenţă pentru tineri. Dar cel mult s-ar putea renunţa, în prima etapă, la bădărănia care irupe din televizoare şi din cântecele la modă. Renunţaţi la idealul supermanului cu cască de care se îndrăgosteşte un foto model care ştie să bată bine cu picioarele. Asta nu pentru a vă restrânge relaţiile dintre voi, ci pentru a vă păstra împreună, pentru a evita despărţirea dureroasă.
Citiţi mai bine versurile poeţilor buni pe care poporul nostru îi are din belşug: Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga. Ele vă vor învăţa să meditaţi asupra acestei întâmplări simple, cum o numeşte Blaga. Cu ei veţi călători până la marginile timpului şi ale morţii, pentru că poeţii buni, chiar şi cei păgâni, dintotdeauna au pus sentimentele erotice în vecinătatea morţii care ne paşte pe toţi, ceea ce critica literară va denumi poezie erotico-tanatică[…]
Dragostea este sentimentul suprem şi de aceea trebuie să se întemeieze şi să se alimenteze din cugetări adânci, vrednice de rodul pe care îl hrănesc. Aceste teme fundamentale sunt: moartea, viaţa, timpul, veşnicia, dincolo de care, învăluit în dragoste, petrece Dumnezeu. Tânărul preocupat de astfel de gânduri va renunţa uşor la răceala arogantă a eroilor de televiziune, preferând blândeţea şi smerenia oamenilor cu adevărat puternici care-şi revarsă dragostea lor din belşug pentru ca o au.
Noi suntem oameni, oameni care tânjesc după o vorbă de alint, după un cuvânt de mângâiere care să ne smulgă singurătăţii, oricât de mult am lupta pentru a părea mai duri, mai „altfel”. Pentru că toţi suntem fii ai Celui Preaînalt(Psalmul 81, 6), făpturi atât de minunate(Psalmul 138, 14).
Tinerii au fugit din Biserică pentru a-şi trăi o închipuită libertate, dar au sfârşit prin a se înjuga la carul greu al singurătăţii, geloziei ucigătoare şi al despărţirilor care-i rănesc pe viaţă. S-au dus să înveţe despre dragoste, placând de la Cel Care este Dragostea.[…] Oare Cel care este Dragostea nu ştie să vă înveţe să iubiţi?
Nicăieri femeia nu e mai înălţată decât în Biserică, ea e iubită de bărbatul său aşa cum Hristos a iubit Biserica(Efeseni 5, 25), adică până la jertfirea de sine. Ea este icoana vie a lui Dumnezeu. De aceea mi se par extraordinare cuvintele unui preot contemporan, care, adresându-se tânărului creştin, îl atenţionează cu blândeţe: „Fiule, ia aminte, atunci când vei vrea să dai alesei tale primul sărut, să te gândeşti că trebuie să săruţi o icoană a lui Dumnezeu”. Nimeni încă nu a filmat încă un astfel de sărut, pentru a-l expune pe ecranele televizoarelor.
Marcel Maureau, un scriitor francez contemporan, notează cu tristeţe în unul din jurnalele sale(Discurs contra piedicilor) că a-ţi săruta iubita în public înseamnă a o împărţi cu ceilalţi. Fericiţi cei ce au devenit singurii iubiţi ai femeilor lor.
Dincolo de acestea, există singurătatea şi moartea, bătrâneţea şi despărţirea. Atunci, târziu, când numai amintirile mai rămân, perechilor de azi, care s-au cunoscut în lumina otrăvitoare a stroboscoapelor, care şi-au rostit replicile tăioase şi arogante la un telefon public, nu vor putea rosti aceste versuri de Blaga: Ne-om aminti cândva târziu/ De-această întâmplare simplă,/ De-această bancă unde stăm/ Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Cel mult, poate această poezie englezească, pe care o citez din memorie, o poezie pe care multe dintre femeile care şi-au ratat prima dragoste o trăiesc, au trăit-o şi , cu durere o spun, o vor trăi: Să presupunem un oraş./ În acest oraş să presupunem o stradă./ Pe această strada să presupunem o casă./ În această casă să presupunem o cameră,/ iar în această cameră să presupunem pe cineva/ stând în întuneric,/ stând şi plângând/ după cineva care tocmai a ieşit/ şi a stins lumina/ uitând că ea este acolo.
(din volumul Între Freud şi Hristos, Ed. Marineasa, 2005)
Lansez provocarea de a vă crea un imn al clasei voastre. Vom posta cele mai interesante compoziţii şi vom oferi drept premiu...e surpriză ! Spor la treabă !
Noi, cei de la 9h,suntem fara dar si poate o clasa unita ce a cazut de comun acord cu doamna profesoara de romana sa nu ne irosim talentele de jurnalisti si sa publicam un fel de revista online,pe gustul tuturor cititorilor. Invatand intr-un colegiu cu renume in aceasta tara, si anume "Colegiul National "Ion Luca Caragiale" din Ploiesti" speram sa va delectam intelectul prin aceasta miscare si speram sa va bucurati impreuna cu noi de articolele ce vor urma.
Ce ne propunem?
Ne propunem, asa cum am spus si mai sus,sa creăm o revista virtuala prin care sa amuzam, cat sa si aducem la cunostinta cele mai recentele lucruri ce se petrec in tara.
De cine, si de ce avem nevoie?
Avem nevoie de oameni carora le place sa citeasca mult, dar si carora le place sa scrie mult deoarece dorim prin acest intermediu sa comunicam cu DOMNIA VOASTRA.
