Câţi dintre noi suntem atenţi la substratul cuvintelor folosite ? Câte dintre cele pe care le rostim sau le scriem mai au vreo rezonanţă în inima noastră ? Câte nu sunt decât produsul raţiunii desprinse de inimă, sau – mai grav- al obişnuinţei care şi-a tăiat demult orice legătură atât cu mintea, cât şi cu inima ?
Mesajul transmis verbal este ce cele mai multe ori tributar regulilor societăţii, normelor etichetei, uzanţelor, formalismului, sau cine ştie căror altor factori de anihilare a energiei care ar trebui să emane din fiecare cuvânt al nostru, dimpreună cu sensul lui viu.
Concordanţa dintre ceea ce spunem sau scriem şi ceea ce simţim lipseşte dureros şi uneori condamnabil din conversaţiile sau corespondenţa noastră. S-ar spune că nu vorbim serios. Nici măcar nu se mai poate afirma că vorbim, mai degrabă emitem secvenţe sonore menite să umple spaţiile goale dintre sufletele noastre. Nu doar că ele ar fi vidate cu adevărat, dar aşa le percepem noi. Aerul este plin de harul Duhului Sfânt. Prin acest aer binecuvântat de Domnul să poarte substanţa vieţii noastre duhovniceşti împărtăşite aproapelui, circulă de cele mai multe ori rotocoale de fum verbal.
Nu ne dăm seama cât abuzăm de cuvinte, cât pângărim văzduhul lumii cu astfel de emanaţii. Nici măcar nu mă refer la putrezirea cuvântului în vulgarităţi şi înjurături barbare, în obscenităţi, doar la uscăciunea cuvântului care nu se naşte din inimă. Cuvintele noastre nu au acoperire în aurul sufletesc, nicidecum în duhul înţelepciunii. Cât de săraci am devenit, în ciuda exploziei de cuvinte şi de bune intenţii !
Cuvântul rugăciunii, al laudei sau al sincerei pocăinţe, traficat de noi, se iroseşte şi « se demonetizează », cum se spune în limbaj curent. Că până şi cuvintele ni le raportăm la valori monetare.
Este primăvară. Parfumul de frezii s-a răspândit în atmosferă, atât de puternic încât am auzit de la elevă mustrată uşor pentru neatenţie o descumpănitoare exclamaţie, însoţită de o privire rugătoare, implorând înţelegere şi iertare :
« - Miroase a frezii, Doamna ! »
Nu ştiu de ce m-a dezarmat inocenţa acestei exclamaţii şi nu-mi dau seama de ce acum am asociat involuntat cele două mici evenimente : descoperirea inconştienţei cu care aruncăm în atmosferă cuvintele noastre goale de orice emoţie sau sens şi afirmarea timidă a cuvintelor care spun adevărul, chiar aşa aparent lipsit de importanţă cum este cel de mai sus.
Pe doi martie 1905 s-a născut Poetul Radu Gyr(majuscula este voită şi dorită). N-am întâlnit – în afara Sfintei Scripturi şi a lucrărilor Sfinţilor Părinţi - alte cuvinte care să poarte o sarcină mai mare de adevăr sufletesc şi ajutor duhovnicesc decât acestea învăţate « pe de rostul inimii » în adâncul suferinţei răstignirii lor în temniţe.
Iată ce se poate face din cuvânt, insuflându-i viaţă cât veacul ! Să ne împărtăşim puţin din cuvântul său îndurerat :
Doamne, fă din umilinţă
pod de aur, pod înalt.
Şi din lacrimă, velinţă,
ca pe-un pat adânc şi cald.Din lovirile nedrepte,
faguri facă-se si vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte;
din căderi, urcuş alpin.
Din otrava pusă'n cană,
fă miresme ce nu pier.
Şi din fiecare rană,
o cădelniţă spre cer.
Şi din orisice dezastru
sau crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lastun albastru
şi dă zâmbet înţelept.
(Radu Gyr – Metanie)
Revenind – în sens propriu – din înaltul cerului, unde am pierdut noi, ne-poeţii, dulceaţa de migdale a cuvântului ? Unde s-a risipit buna mireasmă de tămâie a rugăciunii noastre ? Pe unde călătoreşte mintea noastră şi unde zace inima noastră când, rostind un cuvânt aproapelui sau vorbindu-i Stăpânului, ne trezim că nu eram de faţă ? Absenţi de la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu noi înşine prin întâlnirea cu celălalt ! Doamne, nu ne pedepsi pe noi pentru uciderea cuvintelor ! Irozi orbiţi în faţa unor prunci neputincioşi să ne mai mişte împietritele inimi şi să ne dezgheţe congelatele minţi !
Doamne, ajută-ne să ne măsurăm cu grijă cuvintele şi să nu le rostim decât pe cele care au acoperire !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu