O zi la Valea Plopului…

27 februarie … O alta zi de sâmbătă … Vreme mohorâtă. Mă trezesc devreme, gândindu-mă că în curând trebuie să plec la Valea Plopului … un loc despre care nu a auzit prea multă lume, dar în care se afla adăpostul a peste 200 de suflete. “Casa de copii” de aici a fost înfiinţată de către  Părintele Tănase, cu ajutorul lui Dumnezeu. Asociaţia « Provita » este o organizaţie non-profit, neguvernamentală, ce are ca scop derularea de programe de asistenţă socială adresate copiilor abandonaţi şi tinerelor mame singure. Probabil că va întrebaţi de unde are părintele bani pentru aceşti copii… Se pare că nu de la stat, ci de la oameni cu credinţă care îi ajută pe micuţi financiar şi material.

Aşa cum spuneam, mă grăbesc şi într-o jumătate de oră ies din casă, îndreptându-mă către staţia de microbuze de la periferia oraşului. Acolo eram aşteptat de către doamna profesoară de română şi de către colegele mele Cristina şi Teodora. În curând, microbuzul pleacă, având ca destinaţie Valea Plopului[mai exact, Valea Screzii]. Înăuntru, aglomeraţie şi chipuri obosite, lipsite de chef. În plus, nu mai erau locuri pe scaune. Abia aşteptam să cobor. Spre mirarea mea, drumul nu a părut chiar atât de lung, cu toate că durase aproximativ o oră.

Coborâm la destinaţie şi, dintr-o dată parcă ne simţim mai bine. Este răcoare, aerul este curat, iar peisajul ne binedispune. Avem puţin de mers pe un drum neasfaltat până la casele copiilor. Ajungem şi de la început, simt mirosul lemnului folosit la încalzirea caselor. De asemenea, observ că 2 dintre locuinţe se află încă în construcţie.

Pentru început le facem o vizită şcolarilor mici, care se uită la desene animate. Înauntru, scaunele, mesele şi toate obiectele sunt parcă pe măsura unor pitici. Suntem primiti cu o expresie de mirare, dar şi de bucurie pe chipurile lor. Nu pot sa nu remarc faptul că sunt obisnuiti cu străinii, comunicativi şi politicosi, adresandu-se cu  “dumneavoastră”. După ce zăbovim puţin printre ei, mergem în căsuţa alăturată unde suntem aşteptaţi de către copiii din gimnaziu. Am fost impresionaţi de aceşti copii, care, cu toate că nu mai privesc la fel de senin precum cei mici şi şi-au dat seama unde se află, caută cu speranţă un mod de a ajunge la o şcoală bună, care să le ofere şanse mai mari. Am înţeles atunci că, oricât de mic ar fi ajutorul nostru, în acest caz, el era necesar şi însemna mult pentru aceşti copii. Aşa ca ne-am hotărât să îi ajutăm la teme. Am inceput cu limba română, după care am continuat cu matematica şi engleza.  Atât vointa lor, cât şi a noastră a fost un factor cheie şi ne-am bucurat văzând receptivitatea lor. Doamna profesoară, Cristina şi Teodora şi-au demonstrat abilitatea de a lucra cu copiii, având răbdare cu ei, oferindu-le explicaţii şi motivându-i să înveţe.

După două ore de cursuri, pauza de prânz a fost binevenită. Am fost chiar invitaţi să luăm masa alături de micuţi. La masa toată lumea a spus rugaciunea si s-au binecuvântat bucatele. Am remarcat bunele maniere ale lor şi trebuie să recunosc faptul că mâncarea a fost chiar gustoasă. Când am terminat, ne-am reîntors la cursuri.

Cu ceva timp înainte de a pleca, am incheiat activitatea pentru a ne juca si a vorbi cu copiii, ba chiar am şi cântat la chitară. Ne-a facut mare placere să-i vedem fericiţi şi ne-a părut rău că a trebuit să plecăm, dar era târziu şi trebuia să ne întoarcem în oraş.

Am ajuns acasă pe la ora cinci după-amiază, obosiţi, dar în acelaşi timp multumiţi că am reuşit să îi ajutăm pe cei care nu au avut aceleaşi şanse ca şi noi. Aceasta experienţă ne-a amintit că, oricât de dure ar fi obstacolele din calea noastră, trebuie să credem în Dumnezeu şi  să avem încredere şi în noi. De asemenea, am realizat că, dacă vrem să contribuim la o lume mai bună, trebuie să ne privim mai întâi, pe noi înşine şi să facem o schimbare în bine.

                            

                                                                                                Badea Theodor - clasa a X-a A, CNILC – Ploieşti

Precizare: În fotografiile din articol autorul nu apare, deoarece el a fost şi fotograful grupului!

Şi tot el ne-a cântat la chitară !

Nu ezitaţi să trăiţi şi voi o asemenea experienţă. E nemaipomenit să vezi zâmbetul unor copii care simt în tine un prieten, care îţi acordă încrederea lor şi se bucură de prezenţa ta. 

„Familia reprezintă raiul într-o lume nemiloasă.”

 (Christopher Lasch)

Dar ce se întâmplă atunci când nu ai această familie? Când nu ai o mamă şi un tată care să te protejeze de ce e ameninţător, să îţi dea sfaturi, să îţi şteargă lacrimile când ceva te întristează? Pot doar să îmi exprim părerea pe baza imaginaţiei, cum nu voi şti niciodată din experienţă prin ce trec copiii aceştia. Totuşi pot spune că mi se pare foarte greu. Să fii abandonat de cei care se presupune că te iubesc necondiţionat, fie că au vrut să plece de lângă tine sau nu, te distruge treptat şi sunt momente când ajungi probabil să crezi că eşti singur, fără niciun sprijin în lumea aceasta materialistă, unde sentimentele ajung, clipă de clipă, să fie nişte automatisme.

Când doamna profesoară de română din liceu a propus clasei să mergem la orfanii de la Valea Plopului, am fost extrem de impresionată că încă mai există persoane care vor să întindă o mână de ajutor şi celor care nu au foarte multe posibilităţi. Ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi cu bucurie de toţi copiii, de toate vârstele – de la micii şcolari din clasele primare la liceeni. Majoritatea, deşi şi-au dat seama unde se află şi care le sunt condiţiile de trai, caută cu speranţă un mod de a ajunge la o scoală bună care să le ofere şanse de reuşită mai mari în viată. O şansă le-a fost oferită de părintele Nicolae Tănase, care a pus bazele acestei aşezări menite să îi ajute şi să îi ambiţioneze să lupte.

 Intrând în încăperile  micuţe, observi măsuţele unde îşi scriu lecţiile, orarul de la şcoală şi cel cu activităţile casnice, precum şi frumoasele picturi în culori vii realizate de cei mai talentaţi dintre ei.

M-am documentat puţin, fiind curioasă cum a început totul şi ce l-a determinat pe părinte, în afară de inima sa miloasă, să aibă grija de nişte copii străini, şi am aflat că totul a început într-o zi de iarnă, când la uşa casei sale au fost lăsaţi 5 micuţi, toţi de vârstă mică, de la cinci zile până la 3. Neştiind ce să facă cu ei, i-a învelit cu o pătură şi a plecat cu ei în sat. Până la sfârşitul zilei, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spune dânsul, a reuşit să ofere copilaşilor o casă şi o familie iubitoare. Astăzi, din cei 220 de copii pentru care trăieşte şi pe care îi are în grijă, 150 se află la familiile din sat, care îi iubesc ca pe propriii lor copii. Nu ajunge credinţa în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în El.

Privind în ochii lor, îţi dai seama cât au suferit şi cât şi-ar fi dorit să nu fie nevoie să se zbată, dar nu, trebuie înţeles că viaţa nu e totdeauna roz şi ei sunt dovada clară. Caractere puternice, cu o credinţă extraordinară în Dumnezeu, au  o încredere în ei înşişi nestrămutată şi speră. Speră la un viitor cât mai bun. Totuşi, zâmbetul lor te încurajează, parcă, în dorinţa de a-i ajuta, de a le fi aproape şi de a le arăta că există şi câţiva cărora le pasă. 

„Omul are nevoie de Dumnezeu, altfel rămâne fără speranţă.” (Benedict al XVI-lea)

Cristina I.

Clasa a X-a CNILC, Ploieşti

Foto: http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/03/06/valea-plopului-asezamant-al-iubirii-crestin-ortodoxe/