Radu Gyr - Balada iconarului de lângă rai

« ...şi, deodată, înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci când plânge ea.»

Din evlavii de vladică / şi porunci de Domn pios,
mănăstire se ridică / pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface, / pârguită sub mistrii,
ca un măr care se coace / lângă ceruri aurii.
Zidurile cresc uşoare/  şi-n urcuşul alb al lor
parcă vor aripi să zboare / şi să cânte parcă vor.

Turlele melodioase / prind în aer moliciuni,
mlădieri de chiparoase, /  frăgezimi de rugăciuni.

Dar cum creşte din lumină / ctitoritul sfânt altar,
n-are prânz şi n-are cină / mare meşter iconar.

N-are pace pământească / de când Vodă Basarab
l-a poftit să zugrăvească / mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid aşează / când străvechi Ierusalim,
când Crăciun şi Bobotează, / când sfieli de heruvim.

Se cutremură pereţii / de-nvieri şi răstigniri.
Pe iconostas, asceţii / merg cu tălpi de trandafiri.

Doar o sfântă diafană / sub un limpede inel,
tot încearcă pe-o icoana / să se işte din penel.

În zadar se tot frământă / meşter fără de răgaz.
Pentru dulcea fata sfântă /  încă n-a găsit obraz.

N-a găsit nici ochi să-i deie, / cât îi caută-n străfund
de fântâni şi eleşteie / sau de ceruri ce se-ascund.

Zi şi noapte, printre scule, / lângă pânză pironit,
cu peneluri nesătule / muşcă zări necontenit.

Prânz şi cină dacă n-are / şi-n culcuş n-a pogorât,
suspinând peste culoare / n-o-mblânzeşte cât de cât.

Ba o roagă şi-o răsfaţă, / ba o ceartă cu mustrări,
dar vopseaua lui îngheaţă / şi la rugi şi la ocări.

Nici alintul nu-i dă vlagă, / nici ocarile puteri...
Chip si zâmbet nu se-ncheagă, / nu vin ochi de nicăieri.
În oftatul şi-n pojarul / care-i fură somn şi blid
s-a uscat şi iconarul, / ca ierarhii de pe zid.
*
Peste râu, la mănăstire,/ urcă lin cu pasul mic,
o logodnică subţire / şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază / cu paner mereu adus,
vine iar, când înserează, / la biserica de sus.

Miere, azimă şi lapte / pentru meşterul posac,
care tace, zi şi noapte, / lângă scule fără leac.

- De trei ori pe zi, la tine, / trist logodnic, meşter drag,
vin purtând panere pline /  şi la fel le-ntorc din prag.

Gura ta n-atinge cana, / nici cu mâna blid n-atingi.
Lâng-o umbra de icoană / ca o candeăa te stingi.

M-aş topi, dacă mi-ai cere, /  în ospăţul din paner,
lapte, azima şi miere, /  să-ţi fiu cină, lângă cer.

Dar el tace. De pe buze / nu-şi desprinde un cuvânt.
Peste pensule ursuze /   se-nconvoaie şi mai frânt.

Şi tânjeşte mai departe, / şi vopselele tânjesc
lânga ceata umbrei moarte, / care-aşteaptă chip ceresc.
*
Peste râu, la mănăstire, /  urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire / şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază, / cu paner mereu adus,
şi când umbrele-nserează /  la biserica de sus.

- Meşter trist, ţi-aduc zadarnic / darul meu de peste râu,
lapte proaspăt, fagur darnic, / pâine tânără de grâu.

Pleacă vara, fug lăstunii, / şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii, / biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade /  pe culoarea fără spor ?
Din uneltele-ţi schiloade / nu mai urcă nici un zbor ?

De-aş putea văpăi domoale/ şi dulci umbre să mă fac,
să dau zâmbet pânzei goale / şi penelului sărac...

Dar el tace. Nu-şi desprinde / de pe buze un cuvânt;
cu mâini reci şi suferinde, / cum sunt mâinile de sfânt.

şi cum tace, ea se frânge, /  în genunchi, pe lespezi, jos.
îi ia mâinile şi plânge, / desmierdându-le duios.

Pe mâhnirea lor se lasă / tâmpla caldă, chipul mic
de logodnica sfioasă / şi subţire ca un spic.

şi pe mâinile lui slabe, / scrise parcă pe fereşti,
cad din ochii ei podoabe / şi inele îngereşti.

Cad din ochii trişti inele / şi pe mâinile ce zac,
şi pe hârburi de ulcele / cu vopsele fără leac...

Meşterul acum le simte. / Mohorât de săptămâni,
simte plânsul ei fierbinte / pe-ngheţatele lui mâini.

Fiecare picătură /  parcă-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndură / un crâmpei de necuprins.

Azi, din nou, un colţ de slavă / are mila de zugrav.
Arde pensula bolnavă, / arde meşterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele, / frământate cu văzduh
şi cu lacrimile grele / care cad să le dea duh.

Pânza moartă se deşteaptă, /  linii gureşe se-aprind,
sfânta care chip aşteaptă / s-a sculat din somn zâmbind.

Din culcuşuri se ridică / desmorţitele culori,
cu zvâcniri de rândunică / dintr-un cuib trezit în zori.

Mâna meşterului trează / luminează ca şi el.
Orice deget pare-o rază, / când se-atinge de penel.

- Plângi, tu, limpedea mea Oană / şi vopseaua prinde chip.
Plângi şi, frageda icoană / din lumini o înfirip.

Pică lacrimile tale, / iar culorile surâd.
Cine le-a sculat din oale / Ca să calce somnul hâd ?

El luceşte ca o spadă / smulsă beznei unei teci.
Ea e freamat alb de mladă, / în genunchi, pe lespezi reci.

E uimită că el cântă/   gingăşii de viers fugar...
Dar cum ochii ei se zvânta, / mâna lui se stinge iar.

Faţa pânzei se usucă / şi culori şi umbre mor.
În privirea lui năucă / e un ţipăt de cocor.

Deznădejdea îl cuprinde / şi el cade din avânt,
cu mâini reci şi suferinde, / cum sunt mâinile de sfânt.

Şi din nou se-aprind de milă / şi de rouă ochii ei;
în ulcele de argilă / ard şi tremură scântei.

Pe vopselele învinse /  pică lacrimi fecioreşti,
şi pe mâinile lui stinse, / scrise parcă pe fereşti...
Şi din nou, zvâcnind, adie /  un suspin de vânt răzleţ
prin culorile ce-nvie / deşteptate din înghet.

Fruntea lui din nou străluce, / gura cântă gingăşii,
şi, trezit, penelul duce / umbrei moarte linii vii.

- Plângi, şi-n mine neprihana /  se oglindă ca-ntr-un iaz.
Plângi, tu, limpedea mea Oană, / iar icoana ia obraz.

Plângi, şi nu pricep ce vlagă, / ce puteri m-au dezmorţit.
Plângi, şi pânza stearpă leagă, / ca o creanga, rod sfinţit...

Beat, lucrează, cântă, spune. / În genunchi, cum a rămas
ca-ntr-o mare rugăciune, /  ea l-asculta fără glas.

şi, deodată, înţelege /  că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege / doar atunci când plânge ea.
*
Zile trec şi nopţi ca una, / scuturate din mănunchi,
şi fecioara plânge-ntruna, /  jos pe lespezi, în genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte, / peste plânsul ei tresar
şi vopsele şi unelte / şi mâini dragi de iconar,

Lacrimi şi culori se-mbină / şi se fac într-un sărut
ochi de dincolo de vină, / chip de dincolo de lut.

Fata plânge, plânsul suie /  şi, pe lemn cum sta supus,
e obrazul ei si nu e, / parca-s ochii ei, şi nu-s.

Cu cât urca, mai cereşte / faţa Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileşte / supt de pânza care-l bea.

Cu cât meşterul străluce / În tăria lui de-acum,
ea se frânge ca o cruce / povârnită lânga drum...

Par penelurile torte, / mâinile, fierbinti căţui,
iar el arde, beat de forte, / sus, în fericirea lui.

şi nu vede, dintre îngeri, /  cum, sub plânsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frângeri, / tot mai stins şi tot mai supt.
*

« Vodă zice: ştim icoana,

 mult ne miră  şi pe noi.
Parc-un înger i-a pus pana

pe obrajii calzi şi moi.

Fruntea-i scrisă - pare-mi-se –

 cu penel din alte vieţi,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise,

 ne-nceputei frumuseţi. »

« Cu mâhnire se cuvine

 pândă aspră de pândar.
Azi, icoana nu mai ţine

 de-un vremelnic iconar...

 Ci minunea ei senină

e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchină,

de la Vodă la desculţi. »

Peste râu, la mănăstire / nu mai urcă pasul mic
de logodnică subţire / şi sfioasă ca un spic.

Nu mai vine la amiază / cu paner mereu adus,
nici când tainele-nserează / la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte, / pentru bunul iconar,
miere, azima şi lapte, / feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o coliba, / ochii veşteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibă / nici peneluri, nici culori.

De sub cerga, mâna slabă, / cheama umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreabă, /   ofilită de zăceri.

Umbre cheama, taine-ngână
sau îşi strigă, lângă pat, /

maica blândă şi bătrână,  toată bocet şi oftat.

- Maică bună, du-te-n goană / la biserica de sus,
unde-un meşter pe-o icoana / numai zâmbete a pus.

Spune-i mirelui, în şoaptă, / că mor ochii stinşi de dor,
dar că tot îl mai aşteaptă, / scufundaţi în bezna lor...

Ostenind spre mânăstire, / suie, albă, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire, / o măicuţă de zăpezi.

Vine-n zori, la prânz, la cina, / cu trudit şi jalnic glas,
mai bătrână când suspină, / şi mai albă, ceas de ceas.

- Meştere cu fruntea-n stele, / iconar cu mâini de vis,
să te-aduc dintre vopsele / ochii oarbei m-au trimis.

Ţi-ai sfârşit de mult icoana, / lânga ea de ce mai stai ?
Parcă nu-mi auzi dojana / şi n-ai inimă, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude / şi nu vede chip străin.
Doar icoana ce-i surâde / îl îmbată ca un vin.

Nici o vorba nu-l îmbie, / nu răspunde nimănui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie, / stă vrăjit de sfânta lui.

- Meştere pierdut de lume, / făcătorule de sfinţi,
ochii oarbei de sub brume / te vor mire; să-i alinţi.

Vino de le-nchide rana, / iconar de lângă rai...
ţi-ai sfârşit de mult icoana, /  lângă ea de ce mai stai ?

Dar el nu mai ţine minte / plânsul ochilor secaţi,
ci de ochii fetei sfinte / se îmbată cu nesaţ.

Nu ascultă, nu răspunde, / şi, de vrajă istovit,
parcă vrea să se scufunde / în surâsul zugrăvit...

Maica pleacă, maica vine, / pleacă iar cu jalnic pas,
mai bătrână de suspine / şi mai albă, ceas de ceas.

- Fata mea, la mănăstire / urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire.../ Sunt doar sfinţi şi lespezi reci.

*
Pajişti verzi întind chilimuri / şi covoare ca-n poveşti,
parcă noi ierusalimuri / cer sosiri împărăteşti.

Toată floarea neculeasă / pe mormântul alb s-a strâns.
Crengi în rochii de mireasă/  se cutremură de plâns.

Cu suspinele de mână, / toată bocet şi lumini,
maica bună şi bătrână /  rătăceşte printre spini.

Urcă pân'la mănăstire / şi coboară la mormânt
Nu aduce nici un mire / ochilor ce nu mai sunt.

Urcă iar, cu trudă multă, / printre spinii nesătui.
Nici un mire n-o ascultă/ sus, în fericirea lui.

Paşii-abia mai pot s-o poarte / pe poteci cu pietre seci...
El rămâne mai departe / lângă sfinţi şi lespezi reci.
*
- Doamne, din lumeşti podoabe / ridicaşi, pe truda grea,
sfinte ziduri basarabe, / limbă vremilor să dea.

De la sfeşnic la icoană, / de la strana la triod,
toate sunt, fără prihană, / darul tău de voievod.

şi, smerit şi preajertfelnic, / daniei de peste veac
i-ai pus cel dintâi jertfelnic / lânga cel dintâi colac.

Deci,Maria Ta, se cade / să ştii câte sunt şi cum: 
Iconarul încă şade / în biserică şi-acum.

De-a sfârşit de mult cu treaba, / nu vrea galbeni, nici arginţi,
dar întârzie degeaba / printre candele şi sfinţi.

De-a pus magilor privire / şi arhanghelilor pas,
într-o galeşă uimire, / lângă sfânta a rămas.

Când călugării l-alungă,/ el se-ntoarce mai aprins.
Neagră patimă şi lungă / de icoana l-a cuprins.

Vodă zice: ştim icoana, / mult ne mira şi pe noi.
Parc-un înger i-a pus pana / pe obrajii calzi şi moi.

Fruntea-i scrisă - pare-mi-se - / cu penel din alte vieţi,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise, / ne-nceputei frumuseţi.

Bietul vostru meşter, poate, / s-a smintit când a crezut
c-a scos el aceste toate / din vopseaua lui de lut.

S-a smintit şi-n pătimirea / grea de vină şi alean,
îndrăgind nemărginirea / unui chip nepământean...

Cu mâhnire se cuvine / pânda aspră de pândar.
Azi, icoana nu mai ţine /  de-un vremelnic iconar...

Ci minunea ei senină / e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchină, / de la Vodă la desculţi.
*
Când o spadă de jăratic / taie zarea, când un bici.
Cerul negru şi sălbatic / varsă ploaie cu băşici.

Beznele îşi fierb ceaunul / sus, pe tunet de potop.
Inc-un fulger, încă unul, / cade-n inima de plop.

Noaptea joacă-n pielea goală / pe lungi strune de ţambal.
Din grozav cazan de smoală / iese râul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grindă / sau în iad câte-un zăgaz.
Străjile se-adună-n tindă/ cu sudălmi şi cu necaz.

Sub puhoaiele zălude, / prin mocirle de nămol,
o nălucă-n straie ude / dă bisericii ocol.

Umbra vine pe şuvoaie, / numai ochi adânci şi goi,
numai zdrenţe lungi de ploaie, / numai umblet de strigoi,

Cu bufniri de vânt pătrunde / pe fereastră în altar.
Când în beznă se ascunde, / când pe fulger calcă iar.

Paşi desculţi şi uzi coboară / dogorind de-aprins îndemn.
Mâna smulge, ca o ghiară, / Chipul fraged scris pe lemn.

- Nimeni nu ne mai desparte, / Sfânta albă, cer deschis.
Raiul vieţii fără moarte / pe obrazul tău e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie, / lângă inima l-a pus.
parcă-i Oana lui şi nu e; / parcă-s ochii ei şi nu-s.

Fuge. Fulgerul l-arată. / - Uite meşterul nebun !
Pânda chiuie muşcată, / paşii lui nu se supun.

- Dă-ne meştere, icoana, / unde-alergi, zănatic fur ?
Bălţile, zbârlindu-şi blana, / cresc ca haitele-mprejur.

Zările-şi trimet, grăbite,/ către el câte-un hanger.
Bat năpraznic din copite / hergheliile din cer.

Mai adânc la piept îşi strânge / vraja sfintei fără veac.
Ploaia-n drum se face sânge, / sânge bălţile se fac.

- Meştere beteag de minte, / dă-ne Sfânta înapoi !...
El o strânge mai fierbinte: / o tulpină amândoi.

Mai aproape, mai aproape, / râul spumegă turbări.
Pe dihanii mari de ape / vin pădurile călări.

- Nimeni nu ne mai dezleagă, / Sfântă albă, rai cules.
Ceru-ntreg şi lumea-ntreagă / în surâsul tău se ţes.

Ape lacome şi hoaţe / cască negrul lor gâtlej.
Cu icoana strânsă-n braţe, / piere meşteru-n vârtej.
*
Curgi, lumină, curgi baladă, / şi tu, râule senin.
Ziua paşte ca o iadă / roua câmpului sorin.

Verde apă de bulboană, / Din adâncuri ce-ai adus ?
Ba e zâmbet, ba icoană, / ba e chip căzut de sus...
Uluiţi, culeg plutaşii / taina galeşului chip.
Mâinile scriu cruci, şi paşii / îngenunche pe nisip.

De surâsul blândei feţe / nu se satură cât vor.
Sorb senina frumuseţe / cum ar bea dintr-un izvor.

Văd, şi nu pricep de unde / s-o fi fost ivit în dar,
din taceri de ape-afunde, / taina fără de hotar.

Dar, cucernici în smerire, / duc plutaşii chipul sfânt
la domneasca mănăstire, / peste vreme şi mormânt.

şi minunea din lumina / se re-ntoarce celor mulţi,
gloatei care i se-nchină, / de la Vodă la desculţi.
Radu Gyr

Icoana :

http://furdui-ioana.blogspot.com/2008/12/povestea-sfintei-filofteia-un-nume-pe.html

Originalul icoanei Pictorului Irineu Protcenco de la M-rea Sihăstria – Neamţ

http://www.imagini.neamt.ro/details.php?image_id=309