Adolescenţă, adolescenţă !!!

Complexele mele

    Ca orice adolescent normal am foarte multe complexe ... sau cel puţin sper să fiu normală.

    În primul rând, sunt cam plinuţă şi de aceea am început , de curând , să fac seara şi dimineaţa exerciţii fizice . Sper să fie folositoare la ceva ! Un alt complex al meu este că din cauza dinţilor puţin cam în faţă sunt cam sâsâită plus ca îmi este jenă să zâmbesc, aşa că am un zâmbet foarte ciudat, însă am hotărât să îmi pun aparat dentar, singura problemă fiind că sunt îngrozită de dentişti .

    Şi ca şi cum dinţii şi greutatea nu ar fi îndeajuns, Dumnezeu mi-a mai dăruit şi o înălţime destul de bizară. Adică 1,55 este o înălţime potrivită pentru un elev de clasa a 6 a . Nu-i aşa ? Acum sunt puţin mai relaxată  deoarece sunt în aceeaşi clasă cu Emma . Ea este cam de aceeaşi înălţime cu mine şi nu pare să o deranjeze acest lucru .

    Da, dar ea este mai slăbuţă ! Dacă aş avea şi eu aceeaşi greutate...

Emoţii la ora de fizică

    În semestrul trecut am fost ascultată la fizică. Eram singura fără notă şi de aceea eram sigură că voi fi ascultată. Timp de patru săptămâni, la ora de fizică, am fost axtrem de emoţionată . In fiecare zi credeam că marele eveniment va avea loc. Învăţasem lecţiile binişor şi de aceea eram destul de sigură că voi reuşi să spun şi eu ceva.

    Într-o zi, după îndelungi aşteptări , îmi aud rostit numele . Încep să tremur , să mă panichez . Credeam că nu este adevărat, că este doar un vis urât din care mă voi trezi imediat ce noaptea va fi spre sfârşit . Dar nu, eu eram în clasă şi mă ridicam speriată în picioare. Am început să mă bâlbâi, să mă înroşesc. Uitasem tot ! Am reuşit cu foarte mare dificultate să spun şi eu o definiţie, dar asta nu era îndeajuns. Trebuia să rezolv şi o problemă .

    Nu ştiu sigur cum am ajuns la tablă, dar îmi amintesc că îmi tremurau picioarele şi aveam senzaţia că în capul meu  un roi de albine zumzăie agitate. Cănd am văzut datele, a început să mă ia cu călduri. Deja nu îmi mai puteam vedea colegii, totul era în ceaţa. Singurul lucru de care eram conştientă era că aveam în mână un marker pe care trebuia să îl folosesc, trebuia să scriu rezolvarea. Am început cu desenul . Îmi tremura atât de tare mâna, încât nu am reuşit să desenez o linie dreaptă . Norocul meu !  Doamna profesoară a crezut, probabil, că nu sunt încă obişnuita cu acest instrument de scris aşa că a hotărât să mă ajute .

     Când, în cele din urmă, clopoţelul a anunţat sfârşitul orei, inima încă îmi bătea cu putere. Eram curioasă să ştiu ce notă am luat, dar, în acelaşi timp mă simţeam, cum ar spune o prietenă, « ca o mămăligă » . Nu îmi venea să cred că emoţiile aveau să dispară în sfârşit.

Imagine : http://100eyes.ro/photogallery/tagslideshow_html?tag=portret