Sărbătoarea Naşterii Domnului - Pastorala P. S. Sebastian

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi mila de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 si Lc. 10, 22), pogoâarea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoana şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamna a refuza comuniunea cu El.

Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine – expresii şi reprezentari ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut – culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminarii, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.

De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?… Multa vreme, personal am considerat ca cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Intr-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supară „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Si dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidatoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor – afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei!

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bâtranului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizarii şi descrestinarii ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?

De aceea, la o zi sfânta ca cea de astăzi, în care sărbatorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvantul S-a facut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne ramâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel putin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi – credinţa şi cultura străbună.

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de doua ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător, † SEBASTIAN,
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Sursa: http://apologeticum.wordpress.com/2009/12/21/pe-cine-deranjeaza-simbolurile-crestine-sa-ne-pastram-cu-sfintenie-insemnele-religioase-obiceiurile-si-datinile-sfinte/

Şi fă ca, din multele rele, să nu port pe suflet zăbrele!

Rugă din celula  neagră a Ciucului

Eugenia Indreica Damian

***

„Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.”

Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

Celula să-mi pară uşoară.

Când lacăte urlă smintite

Să nu simt cum noaptea mă-nghite.

Să n-aud nici geamătul uşii

Să nu simt strânsoarea cătuşii,

Cum frigul mă taie, mă frânge

Şi-mi intră în carne şi-n sânge.

Ajută-mă, Sfântă şi Bună,

Să văd o fărâmă de lună,

Trimite-n pâclosul ungher

O lamă subţire de cer

Şi fă ca, din multele rele,

Să nu port pe suflet zăbrele,

Opreşte-mi a gândului fugă

Şi lasă-mi puterea în rugă

Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.

Stăpână a stelelor toate,

Mă-nvaţă să iert, de se poate,

Ajută-mă, sfântă Fecioară!

Ce cald s-a făcut şi senin…

Tot ceru-i sub pleoape. Amin.

***

Icoana Noilor Martiri ai neamului românesc

„Odată liniştită din această privinţă, mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

"- Doamne! Nu mă lăsa!"

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

„Doamne, strigat-am către Tine…” - Aspazia Oţel Petrescu

Aiud – camera de tortură

În spatele bucătăriei de la închisoarea Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau.

Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Cu picioarele şedeam pe patul de şipci, în poziţie verticală. 
    Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie.Era bine legată la trup, înaltă şi îmbrăcată sport, cu părul scurt, tăiat breton. Avea o biciuşcă specială din oţel, care semăna cu antenele de radio de pe limuzine şi era lucrată frumos, artistic. Lângă mâner, oţelul era nichelat şi strălucitor, era ceva mai gros şi se subţia spre vârf, având o mare flexibilitate.

Loviturile erau aplicate de sus în jos. Întâi pe faţă, pe gât, pe umeri, pe mâinile secătuite de carne, pe pipt, pe spate şi tot mai în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii.

 

Un alt monstru cu chip de om şi cu o constituţie fizică excelentă te lua de un picior şi te târa alături, sub duş, unde erai trezit din leşin cu apă rece. De regulă aceşti monştri erau ţigani unguri, recrutaţi  de prin împrejurimi şi îmbrăcaţi în haine de gardieni.

Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite sau chiar din aceeaşi cameră. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază sa le vină rândul. Torturile se repetau, fără motivaţie, după patru-cinci zile, într-un serial destul de lung şi cu  metode diferite. După o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusă în faţa locţiitorului politic, care în mod stereotip  punea aceeaşi întrebare:

 - Ce, mă, încă nu te-ai cuminţit? Tot de prostii te ţii? Mă, eu te omor în bătaie!

(Mărturia lui Nicolae Crăcea în „Mărturii…Mărturii…”)

 

Foto: http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/08/icoana-noilor-martiri-ai-pamintului.html

Valea Plopului - Pământul însetat de dragoste

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a călăuzit paşii spre Valea Plopului ! De hrană poate că nu este neapărată nevoie, dar de dragoste...cât dor în ochii acelor copii ! Daca aţi fi zărit lacrimile micuţilor la plecarea fetelor noastre, după ce timp de câteva ore(atât de puţine !) au petrecut împreună cu ei ! Dacă aţi fi fost martori tăcerii din întristare a unei fetiţe care comunică mai greu, după ce a primit ultima îmbrăţişare de la o adolescentă din colegiul nostru ! Poate că la 17-18 ani, în inima ei a înmugurit deja instinctul matern, care i-a umplut sufletul de dragoste şi de milă faţă de pruncii cu mânuţele întinse şi privirile rugătoare. Nu  dulciuri, nu jucării, ci puţină atenţie, simpatie...o îmblânzire a inimii, ca-n povestea Micului Prinţ ! Adolescenta noastră a rămas tăcută pe tot parcursul drumului de întoarcere şi gândesc eu că a luat o hotărâre mare, pentru că Hristos i-a vorbit în suflet prin glasurile şi tăcerile acestor copii ai Părintelui Tănase.

Da, am cunoscut pe Domnul Care pururi este cu ei, acolo, în timp ce la uşa sufletelor noastre mai mereu închisă bate în zadar, că suntem tare ocupaţi, în toată vremea, cu noi înşine, pe când bietele inimi ni se pietrifică dureros.

L-am văzut pe Domnul când am ţinut în braţe, rând pe rând, o fetiţă de numai un an şi trei luni, pe Mihaela, a cărei mamă a murit la naştere, lăsând în urmă încă alţi patru copii, în grija Maicii Domnului, a cărei sfântă iubire niciodată nu osteneşte, niciodată nu spune « nu » şi nu părăseşte pe nimeni. Puteţi, cu harul lui Dumnezeu, să vă închipuiţi cum s-a luminat faţa acestei copiliţe când fiecare a sărutat-o pe obrăjori şi i-a vorbit şi a mângâiat-o. Nu ştiam atunci povestea ei, nici nu înţelesesem chemarea de a fi, măcar pentru câteva clipe, mame ale ei. Ne-a spus-o altă tânără, mămica Mariei, de vreo doi ani, care a venit împreună cu noi până la Vălenii de Munte să ducă surorilor ei creştine, internate în spital cu pruncii, hăinuţe, hrană şi alte lucruri de care aveau nevoie. N-am îndrăznit s-o întreb prea multe – cu ce drept ? Dar am aflat de la ea că este studentă la geografie, la Bucureşti şi fetiţa o ţine acol, cu ea,  cât este la şcoală.

A nins tot timpul, ca din marea milă a lui Dumnezeu să se acopere tot ceea ce întinează pământul, orice pată, orice urâciune să dispară dinaintea ochilor noştri de orăşeni blazaţi, să putem vedea pe Hristos în fiece copil, şi pe Preacurata în orişicare mamă şi în mamele adoptive.  Despre Directoarea aşezământului, D-na Tatiana Samoilă, nu găsesc eu cuvinte să va spun cât o întăreşte Domnul, cu rugăciunile Părintelui Nicolae, să le poarte de grijă celor pe care Dumnezeu i-a încredinţat. O chemare şi o lucrare pentru oameni aleşi !

La plecare, cu sania pe deal, cu băieţii mai mărişori, şi cu o bătaie cu bulgări de zăpadă, ne-am mai alungat tristeţea acestei despărţiri de binecuvântaţii lui Dumnezeu de la Valea Plopului. În curând, fotografii făcute de Alexandra şi Cristina(clasa a X-a A), care n-ar mai fi vrut să plece, ca să nu întrerupă exerciţiile matematice începute cu doi băieţi de clasa a doua. Să ne ajute Domnul să împlinimn gândul ce l-am avut pentu vara anului 2010 ! O, cu cât este mai fericit a da decât a lua ! Şi cei ce o ştiu şi cei ce n-au aflat-o încă, mergeţi la Valea Plopului !

Foto :

http://www.valeaplopului.com/Despre%20Parintele%20Tanase.php

Copiii de la Valea Plopului

http://prgabriel.wordpress.com/2009/12/04/valea-plopului-un-loc-unde-este-nevoie-intotdeauna-de-dragostea-noastra/

Un reportaj realizat de Psa. Otilia Gabriela

Maica Domnului si Mantuitorul pictati de copii

Locul de joaca

Sinaxarul

Camerele copiilor

Baia

In asteptarea lui Mos Nicolae…

La masa…

Pr. Tanase

Maica Domnului pictata de copii

Picturi murale ale copiilor

Interiorul capelei

Atunci cand poposesti intr-un loc precum este Valea Plopului, nu ai cum sa nu ramai puternic impresionat, marcat, chiar profund transformat sufleteste de aceasta experienta emotionanta.

Daca  vreodata ai cautat un loc plin de duiosie, de candoare, de pace, sau daca ti-ai dorit apropierea sau comuniunea cu suflete nevinovate, inocente, sau ai simtit candva nevoia sa  daruiesti un pic din dragostea inimii tale cuiva ce asteapta cu dor o vorba duioasa, o privire prietenoasa, o imbratisare, un zambet, atunci, poate ca, mergand la Valea Plopului vei putea face toate aceastea…

Copii……mame…..orfani……copii necajiti…… Ce alaturare stranie: copii si suferinta! Cata incompatibilitate, cata nedreptate…..ce pacat!

De ce anume au nevoie copiii de la Valea Plopului? Dincolo de necesitatile materiale (hrana, imbracaminte, bani etc.), copiii de la Valea Plopului au sufletele insetate de dragoste, pe care o asteapta si o doresc permanent.

Si, totusi, copiii de aici sunt printre cei “privilegiati”, sunt hraniti, ingrijiti, ocrotiti, insa ma gandesc cate mii de alti copii sufera nu doar sufleteste, ci sunt lipsiti chiar si de cel mai mic ajutor si sprijin…

La Valea Plopului am inteles cu adevarat ce inseamna pentru un copilas cu sufletul curat o imbratisare sau cat de mult pretuieste el acele cateva minute in care il tii in brate cu dragoste… Doar  o clipa de dragoste….. conteaza mai mult chiar decat ciocolata pe care n-ar refuza-o niciodata.

Aceasta va indemn, mai mult decat a ajuta material sau financiar asezamantul de la Valea Plopului, mergeti si daruiti copiilor aceasta clipa de dragoste…

Informatii utile:
ASOCIATIA PRO VITA
pentru nascuti si nenascuti
Bd. Nicolae Iorga 72
Valenii de Munte; Jud. Prahova
Tel: 0244 421 316
Daca vreti sa trimiteti pachete folositi adresa urmatoare:
Preot Tanase Nicolae
Parohia Valea Plopului, Comuna Posesti
Jud. Prahova, Romania
Tel/Fax : 0244 280 695
Mobil: 0723 597 433
Email: asociatiaprovita@hotmail.com
asocprovita@yahoo.com


Domnisoara Tatiana Samoila
Mobil: 0744 290 471 / 0740 257 259
Site-uri web: http://www.valeaplopului.com si http://provitabucuresti.ro/
Conturi Bancare – BCR Valenii de Munte 

RON: RO42RNCB0211011843900001 Euro: RO85RNCB0211011843900003 Cod BIC/SWIFT: RNCBROBU

Citiţi ORTHOGRAFFITI!

OrthoGraffiti este singura revistă de lifestyle orthodox care se adresează tinerilor liceeni, dar nu numai acestora.

OrthoGraffiti îmbină teme duhovniceşti cu subiecte de interes general, prezentate însă într-un limbaj accesibil tuturor.

OrthoGraffiti. „Ortho” – înseamnă drept sau corect, iar „Graffiti” (în italiană pluralul cuvântului „graffito”, de la „graffiare” – a zgâria) derivă din grecescul γραφειν (graphein) care înseamnă „a scrie”.

Aşadar OrthoGraffiti înseamnă „scriere dreaptă”, „scriere corectă”. Graffiti-ul, ca metodă de exprimare prin „mâzgălire” pe ziduri, e socotit de unii, în unele situaţii, drept vandalism. Dar nu numai spray-ul cu vopsea şi markerele permanente deranjează lumea, ci şi cuvântul ortodox scris.

Lucrurile nu stau mai bine, deci, nici cu orthograffiti-urile, cu scrierile drepte, corecte, născute din dreaptă înţelegere a vieţii, din Orthodoxie. Ele fac valuri ori nasc polemici nesfârşite, pentru că vestesc cele nelumeşti şi pe Dumnezeu care ne-a spus, prin gura Apostolului Pavel, să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne schimbăm prin înnoirea minţii!

Tinereţea nu înseamnă neapărat muzică, alcool şi distracţii, iar mentalitatea Bravo, Cool Girl şi Popcorn nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor. OrthoGraffiti s-a născut din credinţa că încă mai avem tineri care, chiar dacă sunt în derivă, tânjesc lăuntric după viaţa adevărată şi din dorinţa de a veni în întâmpinarea lor cu „altceva”, cu altfel de informaţii. Principala dimensiune a proiectului OrthoGraffiti este cea misionară, revista fiind, considerăm noi, un instrument util în procesul educaţional.

Citiţi AICI : http://www.orthograffiti.ro/

De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet orice urmă de feminitate?

Sărut-mâna, Maică! Aş vrea să vă scriu despre un fenomen îngrijorător: libertinajul adolescenţilor. Am o groază de colegi care vorbesc extrem de urât în prezenţa fetelor, iar ele acceptă, ba chiar le place să vadă toată lumea cât de „şmecheri" sunt iubiţii lor. De ce? De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet orice urmă de feminitate? Am auzit de zeci de ori fete între ele discutând (chiar dacă sunt băiat) și chiar râzând de acel obicei de a fi fecioară până-n noaptea nunţii. Exemplu (citez întocmai... scuzaţi expresiile): „Dar ce, fă, tu vrei să rămâi virgină până te măriţi? Ha, ha, ha!" De ce, Maică? De ce? De multe ori, eu, ca băiat, am roşit la expresiile fetelor... expresii triviale...

:(

Marius

***

Dragul meu Marius,

Plânge şi inima mea dimpreună cu a ta, dar şi tresare de nădejde şi ascunsă bucurie. De ce nădejde? De ce bucurie? Pentru că, iată, şi tu eşti adolescent şi eşti încă sănătos!

Revenind la „de ce? -ul” pus de tine, răspunsul meu simplu şi direct este: pentru că sunt copii abuzaţi de părinţii lor, de mediul în care au crescut, de şcoala care vă formează, de media care vă consumă. Aceşti copii sunt „formataţi” cu totul şi cu totul viciat. În ei a fost distrusă dimensiunea delicateţei şi gingăşiei, a frumuseţii şi adevărului. Au fost minţiţi, umiliţi, neglijaţi, violaţi, loviţi, înşelaţi! Ei sunt răniţi, înspăimântaţi, derutaţi, neliniştiţi, anxioşi şi singuri! Cumplit de singuri. Şi se apără cum pot. Nesimţirea colegilor tăi e un mecanism de apărare! Râsul isteric şi vulgar la colegelor tale, la fel! Dincolo de ele se află suflete delicate de copii care tânjesc după dragoste adevărată, după bucurii adevărate, după comunicare adevărată! Dar cine să-i înveţe toate acestea? Dacă până acum tot ce a fost mai „frumos” în viaţa lor a fost ficţiune de film de duzină sau telenovelă?

Roagă-te pentru ei, copile drag, şi încearcă să te împrieteneşti cu ei, să le vorbeşti şi chiar să-i înveţi ce ştii tu pe cei care tresar la încercările tale. Sunt mulţi care, sub acele măşti, aşteaptă cu înfrigurare imposibilul!

Roagă-te pentru ei în taină și Domnul te va învăţa şi-ţi va oferi ocazii să le fii de folos. Şi un suflet dacă vei ajuta va fi mare bucurie în cer.

Cu dragoste, preţuire şi recunoştinţă,

Maica Siluana 

Surse: 

http://ramurainflorita.blogspot.com/2009/11/de-ce-baietii-devin-nesimtiti-iar.html

http://www.scutbv.ro/proiect.php?nr=0&limba=2&id_proiect=8&titlu_pag=projects&titlu_spag=YOUTH%20FOR%20A%20CHANCE,%20A%20CHANCE%20FOR%20YOUTH

Ana - candoarea adolescenţei

"E mai uşor să-ţi şopteşti sentimentele decât să le strigi de pe acoperişuri."

Ana Frank 

"Oh, Kitty, el este aşa cum am crezut că va fi.

Apoi am vorbit despre anul 1942 şi cât de diferiţi eram atunci: nici nu ne mai recunoaştem pe noi cei de atunci. Apoi cum nu ne puteam suferi unul pe altul la început.

El a crezut că sunt o pacoste gălăgioasă şi eu repede am concluzionat că el nu era nimic special. Nu am înţeles de ce nu cocheta cu mine, dar acum mă bucur. El a mai menţionat că adesea obişnuia să se retragă în camera lui. Am spus că zgomotul meu, exuberanţa  şi tăcerea lui sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi că şi mie îmi plac pacea şi liniştea, dar nu aveam nimic pentru mine însămi, cu excepţia jurnalului, şi că toţi mi-ar vedea mai degrabă spatele, începand cu dl Dussel, şi că nu veau să stau mereu cu părinţii mei.

            Am discutat  faptul că el e bucuros că părinţii mei au copii şi ce bucuroasă sunt eu că el este aici.

            Acum înţeleg nevoia lui de a se retrage şi relaţia cu părinţii lui, şi cât de mult mi-ar plăcea să-l ajut când se ceartă.

            „Dar, tu eşti mereu un ajutor pentru mine!” a spus el.

            „Cum?” am întrebat, mult surprinsă.

            „Fiind voioasă”.

            Acela a fost cel mai drăguţ lucru pe care l-a spus în toată seara. Mi-a mai spus că nu-l deranja venirea mea în camera lui, cum îl deranja odată, de fapt îi plăcea. I-am mai spus că toate numele de răsfăţ ale mamei şi tatei erau fără înţeles, că un sărut ici-colo nu conducea automat spre încredere. Am mai vorbit despre a face lucrurile în felul nostru, despre jurnal, singurătate, diferenţa  dintre interiorul şi exteriorul fiecăruia, despre masca mea.

            El a ajuns să mă iubească drept prietenă, pe moment, este de-ajuns.

            Sunt atât de recunoscătoare şi fericită, nu găsesc cuvinte. Trebuie să-mi cer scuze, Kitty, deoarece stilul meu nu este unul obişnuit astăzi. Am scris orice mi-a venit în minte.

            Am sentimentul că Peter şi eu împărţim un secret. Când se uită la mine cu ochii aceia, cu acel zâmbet şi acea licărire, este ca şi cum o lumină intră în interiorul meu. Sper că lucrurile vor rămâne aşa şi că vom avea mai multe, multe ore fericite împreună."

A fi adolescent într-o lume nebună, nebună...

         Joi,16 Martie, 1944

                       

         Dragă Kitty,

         Vremea este minunată, frumoasă de nedescris.Voi urca în pod imediat. Ştiu acum de ce sunt mai puţin odihnită decât Peter. El are propia lui cameră, unde poate munci, visa, gândi şi dormi. Eu  sunt constant urmărită dintr-un colţ în altul. Nu sunt niciodată singură în cameră. O împart cu Dussel, nu mă  gândeam că pentru atâta timp. Acesta este un alt motiv pentru care mă refugiez în pod. Când sunt acolo sau cu tine, pot fi eu însămi, măcar pentru puţin. Încă nu vreau să gem şi  să plâng. Din contră, vreau să fiu curajoasă!

          Mulţumesc lui Dumnezeu că ceilalţi nu au observat nimic în legătură cu sentimentele mele interioare, cu excepţia faptului că pe zi ce trece devin mai rece şi dispreţuitoare faţă de mama, mai puţin iubitoare cu tata şi mai puţin doritoare de a schimba vreo vorbă cu Margot! M-am închis în mine mai strâns decât o tobă. Deasupra tuturor trebuie să-mi menţin o anumită sigurantă. Nimeni nu trebuie să ştie că mintea şi sufletul meu se află într-o luptă constantă. Fără niciun motiv, sufletul meu a câştigat bătălia, dar emoţiile mele vor trece la stadiul următor? Uneori mă tem că da, dar de mai multe ori mă rog să reuşească.

             Oh! Este deosebit de greu să nu vorbesc cu Peter despre lucrurile astea, dar ştiu că trebuie să-l las pe el să înceapă. Este aşa de greu să te prefaci toată ziua că tot ce ai spus şi ai făcut în visele tale nu a avut loc. Kitty, Ana este nebună,dar chiar şi zilele astea sunt nebune, chiar şi circumstanţele. Partea bună este că pot aşterne pe hârtie toate gândurile şi sentimentele mele, altfel m-aş fi sufocat. Mă întreb ce crede Peter despre toate lucrurile astea? Încă mă gândesc. Voi fi în stare să vorbesc cu el despre asta într-o zi. El trebuie să fi ghicit ceva despre mine, cea din interior, din moment ce nu o poate iubi pe Ana pe care a cunoscut-o pană acum! Cum poate cineva să-l placă pe Peter, care iubeşte liniştea şi pacea, dar care probabil îmi suportă agitaţia şi zgomotul? Va fi el prima şi singura persoană care îmi va vedea dedesubtul măştii de granit?  Îi va lua mult timp? Nu există o zicală veche cum că dragostea ar fi relaţionată cu milă? Nu s-a întamplat asta şi în cazul meu? Deoarece uneori îl compătimesc mai mult decât mă compătimesc pe mine.

               Sincer, nu ştiu cum să încep, chiar nu ştiu, aşa că cum aş putea să aştept ca Peter să înceapă, când vorbitul este aşa de greu pentru el? Dacă aş putea să-i scriu, măcar ar ştii ce am încercat să spun de multă vreme, ce este aşa de greu de spus cu voce tare!          

                                                                             

A ta,

         Ana M. Frank

 Continuarea la:

http://descopera-povestea-anei.blogspot.com/

 Foto:

http://www.annefrank.org/content.asp?PID=395&LID=4

Arta de a fi piţipoancă

     Vorbeam zilele trecute cu una dintre vechile mele prietene despre moda asta lansată printre fete … Sunt atâtea de spus încât nici nu ştiu de unde să încep. În rândul adolescentelor de azi şi nu numai e o crimă să încerci să fii feminină, naturală, într-un cuvânt “fată“ pentru că mai pe la toate colţurile de stradă vezi fete cât mai strident îmbrăcate (rozul bombon fiind piesa de rezistenţă), care după părerea mea folosesc hainele doar pentru a atrage atenţia nu pentru a-şi acoperi trupurile firave…hmm! sau nu tocmai firave.    Îmi aduc aminte de chinul pe care l-a suferit privirea mea zilele trecute zărind o fiinţă căreia, deşi nu-i permitea fizicul, îşi expunea corpul atârnând prin hainele mult prea mici în comparaţie cu măsurile sale. Cu ocazia aceasta aş vrea să le dau un sfat tuturor fetelor: Cumpăraţi-vă haine pe măsura voastră, vă va sta mult mai bine! Revenind la subiect, nu pot să nu mă leg de ceea ce se numeşte astăzi a fi “cool”. Nu mi se pare deloc “cool” să le vorbeşti prietenelor cu “fată” (a se citi cu accentul specific), să fii vulgară şi să te machiezi excesiv doar pentru că aşa se poartă. Nu ar fi mai simplu să fii tu însăţi?! Pentru termenul din titlu nu am găsit definiţia în DEX, dar am să încerc să o alcătuiesc chiar eu:

~piţipoancă~ persoană de genul feminin ce se caracterizează prin vulgaritate, pe care adesea băieţii o iau în derâdere, care se crede la modă indiferent ce ar face, care uită să-şi mai îmbogăţească şi capitolul numit cultură generală, fiind prea ocupată cu revistele de modă şi pierdutul vremii prin mall.

E ceva grav a uita ce înseamnă a fi o “lady” (aşa cum îmi place mie să spun) în adevăratul sens al cuvântului. Aş vrea să schimb ceva, să-şi dea seama şi săracele fete ce au un asemenea stil de viaţă cât de ridicole sunt, însă până atunci mai e mult, pot doar să vă spun că e şi asta o artă, nu?! Doar e greu să fii piţipoancă !

Emma Z.

Primarul elevilor!

 
Faceţi cunoştinţă !

http://sabinacoca.blogspot.com/

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

"În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice cineva: "Noi n-am ajuns până aici...", dar, dacă nu ne responsabilizăm, vom ajunge..."
(fragment din Memoriul parintilor ingrijorati privitor la fenomenul Halloween)

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…
Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.
America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.
De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !
Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).
Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.
Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.

Laurentiu Dumitru

http://ramurainflorita.blogspot.com/2008/10/hallowen-ul-o-sarbatoare-de-care-nu.html

Halloween Fericit ! ! !

Ce este Halloween-ul?

Povestea spune că, în această zi, de 31 octombrie, spiritele persoanelor care au murit în ultimul an se întorc pe pământ în căutarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului viitor, aceasta fiind singura speranţă de a avea o viaţă după moarte. Celţii considerau că toate legile spaţiului şi timpului sunt suspendate în această zi, permiţându-le spiritelor să interacţioneze cu cei vii. Aceştia nu doreau să fie posedaţi. Astfel, în noaptea de 31 octombrie, sătenii stingeau focurile din casele lor, pentru a le fi frig şi pentru a deveni astfel nedoriţi. Aceştia se imbrăcau în tot felul de costume caraghioase şi participau la parade gălăgioase în cartierul lor, încercând să fie cât mai distructivi posibil pentru a speria spiritele ce veneau în căutarea celor vii.
Se pare că de la an la an , halloweenul ocupă un loc din ce în ce mai important în calendarul romanilor. Cu totii incep sa devină din ce in ce mai interesaţi, mergând la petreceri cu diferite teme. Bineînteles pentru asemenea petreceri trebuie şi o vestimentaţie potrivită, vestimentaţie ce poate fi închiriată sau chiar cumpărată. Nu e de mirare că magazinele de acest gen incep să inunde România, având articole pe gustul fiecăruia.

Ce înseamnă pentru mine Hallowen-ul?

Hmm..? Mai nimic , decât o gură de aer proaspătă din viaţa cotidiană , o simplă incercare de evadare , încercând prin costumaţiile specifice să fiu al
altcineva în afară de mine, şi odată amestecat în mulţimea de la petrecere să uit de cine sunt şi de problemele pe care le am şi să mă distrez până în zori. Poate unii nu sunt întocmai de acord cu mine , însă trebuie să recunoaştem că fiecare are păreri diferite.



by G-On3

O poveste adevărată şi tragică Faceţi cunoştinţă cu Ana Frank!

vineri, 27 februarie 2009

Farmecul nepieritor al inocenţei

Pe 12 iulie 1942, adolescenta de treisprezece ani, Anne Frank şi familia ei( Otto, Edith şi Margot), se ascund în anexa unui depozit din Amsterdam, aparţinând firmei “Opekta”, al cărei proprietar era Otto Frank, tatăl lui Anne. Timp de mai bine de doi ani, Anne consemnează într-un jurnal intim care, prin forţa împrejurărilor, avea să devină poate una dintre cele mai celebre cărţi din lume, trăirile intense prilejuite de recluziunea într-un spaţiu sufocant, împreună cu doi tineri şi cinci adulţi, excedaţi de situaţie şi pe punctul de a prefera lagărul de concentrare în faţa fricii de fiecare clipă. Ea descrie viu frustrările acestui mod de viaţă, pe fundalul problemelor specifice adolescentei care suferă din cauza solitudinii şi a neînţelegerii, alunecând spre revoltă şi izolare interioară. Totuşi, mai poate afirma cu seninătate şi incorigibil optimism:

“Miercuri, 23 februarie, 1944

[...]Mă uitam şi pe fereastra deschisă, lăsând privirile să hoinărească peste o mare parte a Amsterdamului, peste acoperişuri, până în zare, unde o dungă de albastru aşa de palid abia se distingea. “Atât timp cât acestea toate există, mi-am zis, această lumină a soarelui şi acest cer senin, atât timp cât pot să mă bucur de ele, cum pot să fiu tristă?” Cel mai bun remediu pentru cei înspăimântaţi, singuri şi nefericiţi este să iasă undeva unde pot fi singuri, singuri cu cerul, cu natura şi cu Dumnezeu. Căci atunci şi numai atunci poţi simţi că totul este aşa cum ar trebui să fie şi că Dumnezeu vrea ca oamenii să fie fericiţi, în mijlocul frumuseţii şi simplităţii firii. Atât timp cât acestea există, şi ar trebui să existe mereu, ştiu că va fi mângâiere în orice necaz, indiferent de împrejurări.”[1].(traducere de Niculescu Irina)

Jurnalul se încheie brusc, ultima însemnare fiind cea de pe 1 august 1944, deoarece în dimineaţa zilei de 4 august cei opt sunt arestaţi de către Poliţia Secretă, în urma unui denunţ anonim. Eforturile celor ce îşi riscaseră viaţa spre a-i adăposti şi salva( Victor Kugler, Johannes Kleiman, Miep Gies şi Elisabeth Voskuijl(Bep), angajaţii lui Otto Frank la “Opekta”) sunt zădărnicite. Arestaţii sunt duşi la o închisoare din Amsterdam, apoi transferaţi la Westerbork şi la Auschwitz. Singurul supravieţuitor este Otto Frank, soţia sa, Edith murind în ianuarie 1945, iar fetele, Margot şi Anne, mutate în lagărul de la Bergen-Bielsen, fiind doborâte de tifos în februarie sau martie 1945.

O formă de supravieţuire aparte va cunoaşte tânăra autoare a Jurnalului, găsit şi păstrat de secretara lui Otto, Miep Gies, după arestarea lor neaşteptată, apoi restituit tatălui îndurerat, care se decide cu greu să-l dea publicităţii, dar cedează dorinţei de a-i îndeplini fiicei sale cel mai drag vis: să devină scriitoare. El dă spre tipărire, în 1947, o variantă ulterioară a jurnalului originar, refăcut de Anne în 1944, când răspunde apelului adresat de un membru al guvernului olandez în exil, de a redacta mărturii din timpul războiului spre a fi publicate după eliberarea de sub ocupaţia germană. Anne nu îşi abandonează nici jurnalul iniţial, redactându-le în paralel. După moartea lui Otto Frank, în 1980, toate suspiciunile în privinţa autenticităţii jurnalului sunt spulberate de manuscrisele lui Anne, donate de el Institutului de Stat Olandez pentru Documentare asupra Războiului, care le-a supus expertizei şi le-a confirmat paternitatea. Mărturiile lăsate de Anne Frank stau în prezent la dispoziţia întregii lumi.

---

[1] “Wednesday, February 23, 1944

[...] I also looked out the open window, letting my eyes roam over a large part of Amsterdam, over the rooftops and on to the horizon, a strip of blue so pale it was almost invisible. "As long as this exists," I thought, "this sunshine and this cloudless sky, and as long as I can enjoy it, how can I be sad?"

The best remedy for those who are frightened, lonely or unhappy is to go outside, somewhere they can be alone, alone with the sky, nature and God. For then and only then can you feel that everything is as it should be and that God wants people to be happy amid nature's beauty and simplicity. As long as this exists, and that should be forever, I know that there will be solace for every sorrow, whatever the circumstances.” (Anne Frank, The Diary of a Young Girl, Puffin Books, published by Penguin Group, London, 2007)

Otto Frank şi-a petrecut restul vieţii în calitate de custode al testamentului fiicei sale, spunând: “E un rol straniu. În relaţia normală de familie, copilul unui părinte celebru este cel care are onoarea şi sarcina de a continua munca acestuia. În cazul meu, rolurile au fost inversate”. El a mărturisit că jurnalul fiicei sale atinge arii atât de vaste de interes, încât fiecare cititor poate descoperi ceva care să-l impresioneze personal. Simon Wiesenthal a exprimat un punct de vedere similar, susţinând că jurnalul lui Anne Frank a deşteptat conştiinţa omenirii asupra Holocaustului într-o măsură mai mare decât tot ce s-a făcut după Procesul de la Nuremberg până azi în acest sens, deoarece « oamenii s-au identificat cu acest copil ».

În 1999, Time magazine a publicat o ediţie specială « Time 100: Cei mai importanţi oameni ai secolului », în care Anne Frank a fost aleasă drept una dintre figurile emblematice; scriitorul Roger Rosenblatt a afirmat cu această ocazie: “Anne este a tuturor:, « ea s-a ridicat deasupra Holocaustului, a iudaismului ... şi chiar deasupra bunătăţii, şi a devenit o figură totemică a lumii moderne », triumfând asupra mecanismului distrugerii şi insistând asupra dreptului de a trăi şi a spera al fiecărui om. Cititorii sunt cuceriţi nu numai de curajul şi pragmatismul ei, ci şi de abilitatea de a se analiza şi de calitatea scriiturii. Numele ei va dăinui datorită valorii literare a Jurnalului. A fost o scriitoare extraordinar de bună pentru vârsta ei, iar calitatea operei pare a fi rezultatul direct al predispoziţiei spre onestitatea necruţătoare a tinerei autoare.