Chemarea femeii este dragostea!

Arhimandritul Kirill Pavlov

A treia săptămână după Paşte este numită Săptămâna Mironosiţelor. Sfânta Biserică laudă şi glorifică aceste sfinte femei pentru devotamentul  şi dragostea lor faţă de Iisus Hristos, deoarece nu s-au cruţat pe sine în momente de  mare primejdie şi suferinţă.  Într-o vreme când fiecare ucenic al lui Hristos îl părăsise, ele au stat lângă Cruce să vadă Răstignirea Lui şi să-I pună trupul în mormânt.

Domnul a venit pe pământ din dragoste faţă de umanitatea căzută, pentru a o salva. Inimile curate ale Femeilor Mironosiţe au simţit sfinţenia Mântuitorului şi dragostea lui pentru popor şi i-au răspuns cu o dragoste la fel de puternică şi pasionată.  Sfânta Biserică le-a glorificat tocmai pentru această credinţă  statornică în  dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru, dulcele Iisus Hristos. Să vorbim despre chemarea femeii aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.

Nimeni nu contestă marea influenţă  pe care femeile o au asupra faptelor umane, atât bune cât şi rele. Ştim din Biblie că prin prima femeie a pătruns păcatul în această lume inocentă. Dar tot prin femeie a venit în lume şi Mântuitorul pentru a înnoi şi a restaura umanitatea. Într-adevăr, Dumnezeu l-a inspirat pe autorul Psalmilor să vorbească despre cele două căi pe care o poate lua omenirea. Una este cea a înţelepciunii şi devotamentului, pe când cealaltă este cea a nebuniei şi a viciului. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut să-i dea femeii puterea de a-i subjuga pe ceilalţi prin forţă şi constrângere.  Dar i-a dat influenţa prin care să copleşească puterea lor într-un fel în care ei nici nu-şi dau seama, supunându-se fără să-şi simtă libertatea lezată. De aceea influenţa femeii asupra destinului şi asupra moralităţii oamenilor este aşa de mare. Această influenţă, însă, va fi benefică doar dacă viaţa femeii se conformează chemării ei originare.

Care este, deci, chemarea femeii ? Se spune uneori că bărbatul şi femeia ar avea una şi aceeaşi chemare: să-l slăvească pe Dumnezeu prin fapte bune. Este adevărat, dar femeia  are o chemare specială. Să ne întoarcem la Sfânta Scriptură! Citim pe prima pagină a cărţii Facerii: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră »(Facere 1, 26). Mai departe spune acestea despre chemarea femeii : « Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el »(Facerea 2, 18) . Şi aceasta nu s-a spus pentru o femeie căsătorită, pentru că Eva n-a fost doar prima soţie a primului soţ, ci şi prima creatură  de sex femeiesc.  Într-adevăr, nu era bine ca omul să fie singur. Dumnezeu l-a înzestrat pe primul om cu toate binecuvântările. L-a pus în Eden, dar îi lipsea un ajutor capabil de gândire, vorbire şi dragoste. Nu avea pe nimeni cu care să împartă bucuria, gândurile şi sentimentele, deoarece toate făpturile din jurul său îi erau inferioare, în timp ce Făptura Divină care îl crease era mult prea sus faţă de el. Aşa că Adam nu simţea pe deplin binecuvântarea. Şi Dumnezeu i-a creat o soţie, un ajutor primului om. Ea era acel alter ego pe care primul om îl căuta. Soţia ca ajutor dat de Dumnezeu  urma să-i dea fericirea deplină prin grija şi dragostea ei. Deci, chemarea femeii este DRAGOSTEA. Fiind un ajutor soţului ei, ea îi este egală. Ea îi poate ofei ajutorul de care are nevoie numai dacă îi este egală.

S-a schimbat chemarea femeii după cădere , după ce păcatul a zguduit întreaga natură şi a adus mari schimbări în lumea morală?

Satana a ispitit-o pe femeie fiindcă ştia că ea este mai slabă decât bărbatul. Apoi a folosit-o ca instrument de ispitire a soţului ei, conştient că soţia are mare influenţă asupra soţului. Calculele satanei au fost foarte viclene şi şi-au atins scopul. Diavolul l-a dus pe om în păcat prin nevasta lui. Ea si-a folosit puterea de influenţă curată şi bună, dată de Dumnezeu, într-un mod rău şi a distrus-o. Ea l-a răsplătit pe Adam cu păcatul şi cu moartea pentru viaţa pe care a primit-o de la el. De aceea Dumnezeu a pedepsit-o cu dureri mari, fără de care rasa umană nu se poate naşte. Dumnezeu i-a degradat poziţia, spunându-i : « atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"(Facere 3, 16). De atunci ea a devenit total supusă soţului ei şi a început lupta între bine şi rău în chiar temelia  vieţii sociale, care este familia.

Păcatul a distrus viaţa de zi cu zi şi a stricat echilibrul  între soţ şi soţie. În loc să accepte smerit pedeapsa dată de judecata lui Dumnezeu, soţul a încercat să-o împovăreze pe soţie cu toată munca şi grijile lui, păstrându-şi pentru sine dreptul de a domina şi a porunci. Astfel soţia, ajutorul său, a devenit mai întâi o muncitoare şi apoi o sclavă. În încercarea  de a se elibera de tirania soţului,  dar neavând puterea să o împlinească, soţia a recurs la viclenie şi meşteşug. Aşa a început lupta de secole între tiran şi sclav.

Milostivul Dumnezeu, văzând distrus echilibrul dintre soţ şi soţie, a găsit o cale să-l restaureze.  El promisese deja primilor oameni de după cădere că  un Mântuitor se va naşte, Care va opri diavolul şi o va elibera pe soţie din sclavia ei. Şi a venit timpul când s-a împlinit această făgăduinţăPreasfânta Fecioară Maria, prin puterea dragostei ei şi a smereniei, l-a zămislit pe Dumnezeu cu trup şi I-a dat naştere pentru a deveni Izbăvitorul Care a înnoit şi a refăcut umanitatea şi a eliberat-o şi pe soţie din lanţuri. 

Precum vedeţi,  Preasfânta Fecioară Maria şi-a dobândit libertatea prin puterea dragostei şi a smereniei sale.  Ea este un exemplu de urmat pentru femei. Iubirea şi smerenia i-au adus libertate. Libertatea femeii n-a fost cucerită prin revoltă împotriva soţului, ci prin smerenie şi dragoste. Împlinind aşa o datorie măreaţă, să dea naştere Mântuitorului,  totuşi Fecioara Maria a rămas necunoscută în mare măsură.  N-a fost văzută nici măcar printre Apostoli, deşi Apostolii o respectau. Acesta este un exemplu de adevărată smerenie pentru noi.

Dragostea şi smerenia desăvârşit manifestate de Maica Domnului sunt esenţiale în căsătoria creştină care îndeamnă soţia să-şi iubească soţul. Aşa cum Biserica Îl iubeşte pe Hristos, aşa şi soţia este chemată să-şi iubească soţul, nu dintr-o frică de sclavă, ci din ascultare/ supunere iubitoare, aşa cum  Biserica ascultă de Hristos.

Sfinţii Apostoli uneori atrag atenţia asupra  viciilor care s-au interpus între soţi  după cădere. Astfel Sf. Pavel îi avertizează pe soţi împotriva despotismului, spunând : « Soţilor, iubiţi-vă soţiile ». Sf. Pavel scrie acestea încercând să le împiedice pe neveste să încerce să-şi domine soţii: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu”(1 Cor. 11, 3) şi adaugă: “...bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului”(1 Cor 11, 7). Pentru că nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Încercând s-o elibereze pe femeie de meşteşugurile şi de cochetăriile ei înrădăcinate în firea ei de dorinţa de a domina bărbatul, Apostolul scrie : « Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu.(1 Tim. 2, 9-10). Apoi dă o indicaţie precisă : « Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul »(1 Tim 2, 12). Deşi poate părea umilitor pentru femeie, nu este aşa în esenţă. Sf. Pavel arată acele activităţi care  ar trebui să contrebuie la măreţia femeii, iar  modestia şi smerenia  sunt cele mai bune căi  s-o atingă.  Apoi scrie că  o soţie trebuie să ajute soţului să vină la calea mântuirii. Prin dragostea şi grija sa, ea trebuie să-i asigure binele , nu atât trecător, cât etern. Ea ar trebui să-l ajute în calea mântuirii, astfel încât ea însăşi să se mântuiască.

Deci o femeie este chemată să fie un ajutor al soţului ei. Chemarea ei este dragostea. Dacă priveşti adânc în lumea interioară a unei femei  vezi  cuvintele acestea:« pudoare şi  modestie » înscrise de Creator în inima ei.  Adevărata fericire şi onoare a unei femei stă în condiţia ei modestă şi supusă. Dacă îşi pierde aceste calităţi, ea îşi alterează imaginea.  Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, natura unei femei rezidă în modestie şi smerenie, iar chemarea ei este dragostea.

Sunt două feluri de dragoste. Unul este sentimentul dătător de bucurie  al unei persoane care este iubită cu dragoste jertfelnică, iar altul este fericirea persoanei care ea însăşi iubeşte cu dragoste jertfelnică. Iubită de alţii, o femeie este fericită, dar această dragoste este nestatornică şi schimbătoare. Să-şi iubească aproapele şi să se sacrifice din dragoste faţă de el – aceasta este esenţa unei femei şi legea perfectă a existenţei ei. Desigur, egoismul, care marchează întreaga umanitate, este inerent şi la femeie, dar aici este vorba de dragostea pură aşa cum ar trebui să fie. Fără tumoarea pe care păcatul a  crescut-o prin cădere, iubirea cu care Creatorul a dăruit-o pe femeie este cea care o face curajoasă şi capabilă de fapte măreţe, în ciuda întregii ei slăbiciuni şi  blândeţi. Priveşte ce răbdătoare este o femeie în lucrul ei cel bun şi câtă dragoste are. Dragostea unei mame a fost întotdeauna lăudată ca model al dragostei sfinte şi delicate. Dragostea de mamă a fost elogiată  de scriitori şi poeţi în toate timpurile şi la toate neamurile. Suntem deseori întrebaţi  dacă bărbaţii şi femeile sunt egali prin abilităţile lor.  Ei sunt şi nu sunt egali. Abilităţile femeii sunt făcute cu un scop, ale bărbatului cu altul. O femeie are propriul câmp de activitate în care îşi aplică abilităţile incomparabil mai mari ca ale bărbatului. Este vorba de casa si de familia ei. Acesta este câmpul în care femeia îşi dezvăluie  toate puterile sufletului ei. Aici ea este pe deplin stăpână...Puterea ei nu se manifestă  prin opresiune sau forţă brută, ci printr-o cuceritoare blândeţe.  În familie se manifestă eficienţa şi  arta ei misterioasă de a  patrunde până la inima bărbatului. Abilitatea de a ţine la ceilalţi, de a împărţi cu ei, de a răspunde, de a arăta tact şi de a încuraja inimile suferinde – aceasta este maniera femeii de a ţine sub control casa ei.

Abilităţile pe care femeia  le-a primit de la Dumnezeu, totuşi, nu se pot revela în toată amploarea lor. Ea este, în acelasi timp capabilă şi incapabilă să-şi împlinească chemarea. Este capabilă pentru că aspiră spre împlinirea destinului ei, şi incapabilă din cauza păcatului care înăbuşă şi uneori distruge seminţele  bune plantate de Dumnezeu în inima ei. În loc să fie activă, ea devine agitată, recurge la intrigi şi cochetărie. Inima femeii, atât de bogat dăruită de Dumnezeu,  devine păcătoasă şi lipsită de har. Sfânta Scriptură, în timp ce laudă calităţile femeii, arată şi păcătoşenia ei. În paginile ei poţi găsi  femei rele, insensibile şi nechibzuite care au adus mari prejudicii poporului ales.

Inima femeii, arzătoare şi geloasă, bună şi rea, puternică şi slabă cum este în acelaşi timp, trebuie să fie călăuzită spre un scop bun. Seminţele bune plantate în ea de Dumnezeu trebuie să fie crescute în direcţia potrivită. Dar cine poate vindeca şi învăţa inima femeii ? Nimeni altcineva n-o poate reforma şi înnoi decât Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut trup ca  să restaureze natura umană astfel ca noi să putem fi mântuiţi.Numai de la El femeia poate primi puterea de a-şi împlini destinul în viaţa aceasta.

Când Hristos Mântuitorul a propovăduit pe pământ, nimeni nu a simpatizat cu El mai mult decât femeile. Aşa cum inima femeii este atrasă de El, şi inima Lui este atrasă spre ele, pentru că Fiul lui Dumnezeu, prin natura Lui este Dragoste. El şi-a împlinit misiunea pe pământ ca un slujitor umil al tuturor. Femeia, care de asemenea este chemată să iubească, va găsi în Mântuitorul nostru pe Cel Ce este intim legat cu ea,  în slujirea modestă şi smerită. Dacă credinţa creştină este preţioasă sufletului omenesc,  este cu atât mai preţioasă  sufletului femeii. O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul  cel smerit şi iubitor. În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei. Amin. 

Sursa:

http://www.pravmir.com/printer_202.html