Facultatea... şansa de a termina cu viaţa de liceean şi de a experimenta ceva nou: locuri noi, provocări noi, oameni noi. Este tranziţia la maturitate pe care o abia o aşteaptă orice liceean. Când m-am mutat la UC Santa Barbara, nu m-a preocupat mai deloc cât de grele vor fi cursurile mele ; abia aşteptam să merg la Isla Vista şi să întâlnesc toţi tipi « faini » de acolo.
O vreme a fost distractiv să ies în oraş în fiecare vineri şi sâmbătă seara(uneori şi miercurea şi joia), să întâlnesc tone de persoane(multe din care nu-şi mai aminteau de mine pentru că fuseseră prea bete), să ma obişnuiesc cu noul mediu. Dar după un timp mi-a devenit clar : plimbările în susul şi în josul bulevardului Del Vista în serile din weekend nu era cea mai bună cale pentru a-mi găsi o relaţie de durată, sănătoasă şi semnificativă !
Nu voi nega că am întâlnit o mulţime de tipi care frecventau casele întâmplătoare şi petrecerile frăţeşti. Dar în ciuda aspectului lor, intenţiile lor erau invariabil să mă îmbete îndeajuns ca să poată profita de mine. Sigur, nu toţi tipii care hoinăreau pe strazi aveau această intenţie, dar ciudat, nu mulţi dintre cei de vineri sau sâmbătă seara îşi cautau o relaţie serioasă. Asta a început să mă deranjeze. Cum o să mă căsătoresc la 23 de ani dacă nu-l pot găsi pe tipul cu care să mă mărit mai repede ? Mă gândeam la mine însămi.
După trei săptămâni de când eram la şcoală, altă "naivitate" a mea a început să mă frământe. În facultate, tipii nu se mulţumesc cu o relaţie pur platonică. Dacă ai o relaţie, se aşteaptă şi să faci sex. Nu doar normal, ci şi în alte forme stimulatoare. Aceasta era ceva cu care precis nu puteam fi de acord. Nu-mi place să mă gândesc la mine însămi ca la o mironosiţă, dar nici nu voiam să mă implic într-o astfel de relaţie cu vreun tip doar pentru că mă întâlneam cu el şi pentru că eram studenţi. Asta mi se părea stupid de-a dreptul.
În primele săptămâni de şcoală am întâlnit un tip cu care îmi plăcea cu adevărat să-mi petrec timpul. Aproape în fiecare seară eram împreună, găsindu-ne câte o activitate prin campus sau stând de vorbă pur şi simplu. De aceea, credeam că am întâlnit un tip de chiar drăguţ cu care aş putea întreţine o relaţie. Totuşi, el gândea altfel. Într-o seară m-a invitat la el să vedem un film împreună, o invitaţie aparent inocentă, aşa că am acceptat-o. În timp ce urmăream filmul, el a început să se poarte ciudat şi a întrebat dacă vreau să dea drumul la muzică. De vreme ce ne uitam la un film, am fost puţin dezorientată, dar i-am spus că, dacă vrea, poate să dea drumul la muzică. Mi-am îndreptat din nou atenţia la film. Apoi el s-a aşezat lângă mine pe pat şi după câteva momente a început să-mi facă avansuri, ceea ce eu, ca ortodoxă, nu am vrut, nici nu am prevăzut că se va întâmpla. În acel moment, l-am oprit şi l-am întrebat ce are de gând. Aparent, acceptându-i invitaţia la film, el a înţeles că intenţionez să-i cedez în noaptea aceea. Poate că sunt doar extrem de naivă, dar niciodată în viaţă n-am presupus că fiind invitată de un tip la un film voi fi implicată într-un fel de “activitate” sexuală. El, fiind student, nu voia o relaţie, ci doar o fată cu care să-şi satisfacă anumite necesităţi.
Având în vedere că eram prieteni înainte de acest incident, am rămas cu el în noaptea aceea şi am discutat despre cele întâmplate. O altă problemă cu studenţii este că mulţi dintre ei sunt destul de bine educaţi, aşa că încearcă să-şi folosească inteligenţa în avantajul lor. Înainte să-mi dau seama, acest tip a încercat să mă convingă că motivul pentru care nu vreau să am de-a face cu el este insecuritatea mea, faptul că nu sunt sigură pe mine şi nu am destul respect de mine însămi încât să-mi permit să mă distrez. Nu mai este nevoie să spun că aceasta m-a supărat enorm. M-a enervat că un om, încercând să convingă pe cineva să să-şi facă de cap cu el, specula nesiguranţa pe care o simţea aceea. Din fericire, eu eram destul de sigură pe mine însămi şi nu m-am lăsat păcălită de încercarea lui patetică.
Noaptea ceea m-a înfuriat cu adevărat. Nu pentru că el încercase să-mi facă nedoritele lui avansuri – în studenţie eşti obişnuit cu ele. Ceea ce cu adevărat mă deranja era că, din cauza refuzului meu de a face sex cu el, am fost catalogată drept « nesigură » şi "lipsită de respect de sine", în timp ce eu eram exact opusul acestei imagini. Să-mi menţin şi susţin convingerile în faţa cuiva care îmi plăcea şi de care voiam să mă apropii era un lucru dificil. Din nefericire, pentru că mi le-am susţinut, relaţia pe care o aveam, sau pe care am fi putut s-o avem, a încetat şi abia dacă mai vorbeam, cu excepţia unui întamplător « Bună ! » când treceam unul pe lângă altul pe coridoarele căminului.
O vreme n-am fost sigură dacă am procedat bine. Poate că trebuia să-mi analizez mai atent decizia; la urma urmei, este vremea studenţiei, o vreme a experienţelor, nu ? Apoi m-am trezit. Este exact ce vrea diavolul să gândesc eu!
El îmi seamănă îndoieli în minte, gânduri aparent inocente care pun în discuţie tot ceea ce am crezut dintotdeauna, şi le lasă în mintea mea ca să mă înfrunt cu ele. După ce m-au înnebunit aceste gânduri, m-am răsucit în pat şi am zărit cartea mea roşie de rugăciuni stând pe frigider aproape de mine. N-a trebuit decât să o deschid şi să citesc incredibilele ei prime cuvinte: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh. Amin."
Cum am putut să mă îndoiesc măcar o clipă de credinţa mea? Dumnezeu mi-a dat atât de mult şi nu m-a dus niciodată pe o cale greşită ; de ce să nu am încredere în călăuzirea Lui acum ?
Mi-e greu să cred că experienţa prin care am trecut eu nu este trăită de orice alt student ortodox proaspăt intrat la facultate în primele luni de şcoală. Oricum, în facultăţile unde procentul de ortodocşi este mult mai scăzut decât procentul de studenţi activi din punct de vedere sexual, este bine să mă pot duce la biserică duminica şi să mă văd înconjurată de oameni care au trecut şi ei prin ce am trecut eu.
A treia săptămână după Paşte este numită Săptămâna Mironosiţelor. Sfânta Biserică laudă şi glorifică aceste sfinte femei pentru devotamentul şi dragostea lor faţă de Iisus Hristos, deoarece nu s-au cruţat pe sine în momente de mare primejdie şi suferinţă. Într-o vreme când fiecare ucenic al lui Hristos îl părăsise, ele au stat lângă Cruce să vadă Răstignirea Lui şi să-I pună trupul în mormânt.
Domnul a venit pe pământ din dragoste faţă de umanitatea căzută, pentru a o salva. Inimile curate ale Femeilor Mironosiţe au simţit sfinţenia Mântuitorului şi dragostea lui pentru popor şi i-au răspuns cu o dragoste la fel de puternică şi pasionată. Sfânta Biserică le-a glorificat tocmai pentru această credinţă statornică în dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru, dulcele Iisus Hristos. Să vorbim despre chemarea femeii aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.
Nimeni nu contestă marea influenţă pe care femeile o au asupra faptelor umane, atât bune cât şi rele. Ştim din Biblie că prin prima femeie a pătruns păcatul în această lume inocentă. Dar tot prin femeie a venit în lume şi Mântuitorul pentru a înnoi şi a restaura umanitatea. Într-adevăr, Dumnezeu l-a inspirat pe autorul Psalmilor să vorbească despre cele două căi pe care o poate lua omenirea. Una este cea a înţelepciunii şi devotamentului, pe când cealaltă este cea a nebuniei şi a viciului. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut să-i dea femeii puterea de a-i subjuga pe ceilalţi prin forţă şi constrângere. Dar i-a dat influenţa prin care să copleşească puterea lor într-un fel în care ei nici nu-şi dau seama, supunându-se fără să-şi simtă libertatea lezată. De aceea influenţa femeii asupra destinului şi asupra moralităţii oamenilor este aşa de mare. Această influenţă, însă, va fi benefică doar dacă viaţa femeii se conformează chemării ei originare.
Care este, deci, chemarea femeii ?Se spune uneori că bărbatul şi femeia ar avea una şi aceeaşi chemare: să-l slăvească pe Dumnezeu prin fapte bune. Este adevărat, dar femeia are o chemare specială. Să ne întoarcem la Sfânta Scriptură! Citim pe prima pagină a cărţii Facerii: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră »(Facere 1, 26). Mai departe spune acestea despre chemarea femeii : « Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el »(Facerea 2, 18) . Şi aceasta nu s-a spus pentru o femeie căsătorită, pentru că Eva n-a fost doar prima soţie a primului soţ, ci şi prima creatură de sex femeiesc. Într-adevăr, nu era bine ca omul să fie singur. Dumnezeu l-a înzestrat pe primul om cu toate binecuvântările. L-a pus în Eden, dar îi lipsea un ajutor capabil de gândire, vorbire şi dragoste. Nu avea pe nimeni cu care să împartă bucuria, gândurile şi sentimentele, deoarece toate făpturile din jurul său îi erau inferioare, în timp ce Făptura Divină care îl crease era mult prea sus faţă de el. Aşa că Adam nu simţea pe deplin binecuvântarea. Şi Dumnezeu i-a creat o soţie, un ajutor primului om. Ea era acel alter ego pe care primul om îl căuta. Soţia ca ajutor dat de Dumnezeu urma să-i dea fericirea deplină prin grija şi dragostea ei. Deci, chemarea femeii este DRAGOSTEA. Fiind un ajutor soţului ei, ea îi este egală. Ea îi poate ofei ajutorul de care are nevoie numai dacă îi este egală.
S-a schimbat chemarea femeii după cădere , după ce păcatul a zguduit întreaga natură şi a adus mari schimbări în lumea morală?
Satana a ispitit-o pe femeie fiindcă ştia că ea este mai slabă decât bărbatul. Apoi a folosit-o ca instrument de ispitire a soţului ei, conştient că soţia are mare influenţă asupra soţului. Calculele satanei au fost foarte viclene şi şi-au atins scopul. Diavolul l-a dus pe om în păcat prin nevasta lui. Ea si-a folosit puterea de influenţă curată şi bună, dată de Dumnezeu, într-un mod rău şi a distrus-o. Ea l-a răsplătit pe Adam cu păcatul şi cu moartea pentru viaţa pe care a primit-o de la el. De aceea Dumnezeu a pedepsit-o cu dureri mari, fără de care rasa umană nu se poate naşte. Dumnezeu i-a degradat poziţia, spunându-i : « atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"(Facere 3, 16). De atunci ea a devenit total supusă soţului ei şi a început lupta între bine şi rău în chiar temelia vieţii sociale, care este familia.
Păcatul a distrus viaţa de zi cu zi şi a stricat echilibrul între soţ şi soţie. În loc să accepte smerit pedeapsa dată de judecata lui Dumnezeu, soţul a încercat să-o împovăreze pe soţie cu toată munca şi grijile lui, păstrându-şi pentru sine dreptul de a domina şi a porunci. Astfel soţia, ajutorul său, a devenit mai întâi o muncitoare şi apoi o sclavă. În încercarea de a se elibera de tirania soţului, dar neavând puterea să o împlinească, soţia a recurs la viclenie şi meşteşug. Aşa a început lupta de secole între tiran şi sclav.
Milostivul Dumnezeu, văzând distrus echilibrul dintre soţ şi soţie, a găsit o cale să-l restaureze. El promisese deja primilor oameni de după cădere că un Mântuitor se va naşte, Care va opri diavolul şi o va elibera pe soţie din sclavia ei. Şi a venit timpul când s-a împlinit această făgăduinţăPreasfânta Fecioară Maria, prin puterea dragostei ei şi a smereniei, l-a zămislit pe Dumnezeu cu trup şi I-a dat naştere pentru a deveni Izbăvitorul Care a înnoit şi a refăcut umanitatea şi a eliberat-o şi pe soţie din lanţuri.
Precum vedeţi, Preasfânta Fecioară Maria şi-a dobândit libertatea prin puterea dragostei şi a smereniei sale. Ea este un exemplu de urmat pentru femei. Iubirea şi smerenia i-au adus libertate. Libertatea femeii n-a fost cucerită prin revoltă împotriva soţului, ci prin smerenie şi dragoste. Împlinind aşa o datorie măreaţă, să dea naştere Mântuitorului, totuşi Fecioara Maria a rămas necunoscută în mare măsură. N-a fost văzută nici măcar printre Apostoli, deşi Apostolii o respectau. Acesta este un exemplu de adevărată smerenie pentru noi.
Dragostea şi smerenia desăvârşit manifestate de Maica Domnului sunt esenţiale în căsătoria creştină care îndeamnă soţia să-şi iubească soţul. Aşa cum Biserica Îl iubeşte pe Hristos, aşa şi soţia este chemată să-şi iubească soţul, nu dintr-o frică de sclavă, ci din ascultare/ supunere iubitoare, aşa cum Biserica ascultă de Hristos.
Sfinţii Apostoli uneori atrag atenţia asupra viciilor care s-au interpus între soţi după cădere. Astfel Sf. Pavel îi avertizează pe soţi împotriva despotismului, spunând : « Soţilor, iubiţi-vă soţiile ». Sf. Pavel scrie acestea încercând să le împiedice pe neveste să încerce să-şi domine soţii: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu”(1 Cor. 11, 3) şi adaugă: “...bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului”(1 Cor 11, 7). Pentru că nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Încercând s-o elibereze pe femeie de meşteşugurile şi de cochetăriile ei înrădăcinate în firea ei de dorinţa de a domina bărbatul, Apostolul scrie : « Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu.(1 Tim. 2, 9-10). Apoi dă o indicaţie precisă : « Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul »(1 Tim 2, 12). Deşi poate părea umilitor pentru femeie, nu este aşa în esenţă. Sf. Pavel arată acele activităţi care ar trebui să contrebuie la măreţia femeii, iar modestia şi smerenia sunt cele mai bune căi s-o atingă. Apoi scrie că o soţie trebuie să ajute soţului să vină la calea mântuirii. Prin dragostea şi grija sa, ea trebuie să-i asigure binele , nu atât trecător, cât etern. Ea ar trebui să-l ajute în calea mântuirii, astfel încât ea însăşi să se mântuiască.
Deci o femeie este chemată să fie un ajutor al soţului ei. Chemarea ei este dragostea. Dacă priveşti adânc în lumea interioară a unei femei vezi cuvintele acestea:« pudoare şi modestie » înscrise de Creator în inima ei. Adevărata fericire şi onoare a unei femei stă în condiţia ei modestă şi supusă. Dacă îşi pierde aceste calităţi, ea îşi alterează imaginea. Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, natura unei femei rezidă în modestie şi smerenie, iar chemarea ei este dragostea.
Sunt două feluri de dragoste. Unul este sentimentul dătător de bucurie al unei persoane care este iubită cu dragoste jertfelnică, iar altul este fericirea persoanei care ea însăşi iubeşte cu dragoste jertfelnică. Iubită de alţii, o femeie este fericită, dar această dragoste este nestatornică şi schimbătoare. Să-şi iubească aproapele şi să se sacrifice din dragoste faţă de el – aceasta este esenţa unei femei şi legea perfectă a existenţei ei. Desigur, egoismul, care marchează întreaga umanitate, este inerent şi la femeie, dar aici este vorba de dragostea pură aşa cum ar trebui să fie. Fără tumoarea pe care păcatul a crescut-o prin cădere, iubirea cu care Creatorul a dăruit-o pe femeie este cea care o face curajoasă şi capabilă de fapte măreţe, în ciuda întregii ei slăbiciuni şi blândeţi. Priveşte ce răbdătoare este o femeie în lucrul ei cel bun şi câtă dragoste are. Dragostea unei mame a fost întotdeauna lăudată ca model al dragostei sfinte şi delicate. Dragostea de mamă a fost elogiată de scriitori şi poeţi în toate timpurile şi la toate neamurile. Suntem deseori întrebaţi dacă bărbaţii şi femeile sunt egali prin abilităţile lor. Ei sunt şi nu sunt egali. Abilităţile femeii sunt făcute cu un scop, ale bărbatului cu altul. O femeie are propriul câmp de activitate în care îşi aplică abilităţile incomparabil mai mari ca ale bărbatului. Este vorba de casa si de familia ei. Acesta este câmpul în care femeia îşi dezvăluie toate puterile sufletului ei. Aici ea este pe deplin stăpână...Puterea ei nu se manifestă prin opresiune sau forţă brută, ci printr-o cuceritoare blândeţe. În familie se manifestă eficienţa şi arta ei misterioasă de a patrunde până la inima bărbatului. Abilitatea de a ţine la ceilalţi, de a împărţi cu ei, de a răspunde, de a arăta tact şi de a încuraja inimile suferinde – aceasta este maniera femeii de a ţine sub control casa ei.
Abilităţile pe care femeia le-a primit de la Dumnezeu, totuşi, nu se pot revela în toată amploarea lor. Ea este, în acelasi timp capabilă şi incapabilă să-şi împlinească chemarea. Este capabilă pentru că aspiră spre împlinirea destinului ei, şi incapabilă din cauza păcatului care înăbuşă şi uneori distruge seminţele bune plantate de Dumnezeu în inima ei. În loc să fie activă, ea devine agitată, recurge la intrigi şi cochetărie. Inima femeii, atât de bogat dăruită de Dumnezeu, devine păcătoasă şi lipsită de har. Sfânta Scriptură, în timp ce laudă calităţile femeii, arată şi păcătoşenia ei. În paginile ei poţi găsi femei rele, insensibile şi nechibzuite care au adus mari prejudicii poporului ales.
Inima femeii, arzătoare şi geloasă, bună şi rea, puternică şi slabă cum este în acelaşi timp, trebuie să fie călăuzită spre un scop bun. Seminţele bune plantate în ea de Dumnezeu trebuie să fie crescute în direcţia potrivită. Dar cine poate vindeca şi învăţa inima femeii ? Nimeni altcineva n-o poate reforma şi înnoi decât Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut trup ca să restaureze natura umană astfel ca noi să putem fi mântuiţi.Numai de la El femeia poate primi puterea de a-şi împlini destinul în viaţa aceasta.
Când Hristos Mântuitorul a propovăduit pe pământ, nimeni nu a simpatizat cu El mai mult decât femeile. Aşa cum inima femeii este atrasă de El, şi inima Lui este atrasă spre ele, pentru că Fiul lui Dumnezeu, prin natura Lui este Dragoste. El şi-a împlinit misiunea pe pământ ca un slujitor umil al tuturor. Femeia, care de asemenea este chemată să iubească, va găsi în Mântuitorul nostru pe Cel Ce este intim legat cu ea, în slujirea modestă şi smerită. Dacă credinţa creştină este preţioasă sufletului omenesc, este cu atât mai preţioasă sufletului femeii. O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul cel smerit şi iubitor. În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei. Amin.
« Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia. Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. »(Sf. Cosma Etolianul)
Duminica de azi este numită Duminica Femeilor Mironosiţe. Mironosiţele sunt acele femei care, în ciuda fricii de vrăjmaşii lui Hristos, au îndrăznit să meargă pe Golgota înainte de răsăritul soarelui în Duminica Învierii, ca să ungă trupul lui Hristos cu mir. Datorită dragostei şi credinţei lor arzătoare, ele au fost primele care au auzit vestea plină de bucurie a Învierii lui Hristos şi au devenit binevestitoarele ucenicilor, care erau îngroziţi şi se ascundeau în casa unor prieteni. Ucenicii erau intimidaţi ! Femeile Mironosiţe au fost curajoase. În această împrejurare, femeile s-au dovedit a fi incomparabil mai mari decât bărbaţii.
Dumnezeu, după cum ştim, l-a creat pe Adam ca prima fiinţă umană. L-a creat “după chipul şi asemănarea Sa” şi l-a pus în Rai. Dar Atotînţeleptul şi Atotbunul Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe Adam aşa. Pe când el dormea, Dumnezeu a luat una din coastele sale şi a făcut-o pe prima femeie, Eva. Când s-a trezit Adam, a fost uimit. Dintre toate cele făcute, Eva i s-a părut lui Adam cea mai frumoasă creaţie.
Dumnezeu i-a modelat pe bărbat şi pe femeie în aşa fel încât unul împlineşte ceea ce-i lipseşte celuilalt. Ceea ce are bărbatul, femeia nu are; ceea ce are femeia, îi lipseşte bărbatului. Un bărbat are anumite abilităţi şi talente, iar femeia, altele. Prin unirea lor, unul îl completează pe celălalt şi fiinţa umană este adusă la perfecţiune.
Este o poveste care spune că, atunci când oarecare tânăr s-a căsătorit, a fost cuprins de o asemenea veselie şi fericire, încât i-a scris învăţătorului său, celebrul Core, spunându-i: “Învăţătorule, nu mai sunt singur, m-am căsătorit şi am devenit doi”. Core i-ar fi răspuns: “Nu, băiete, nu ai devenit doi, ci ai devenit întreg. »
Un bărbat şi o femeie sunt ca două jumătăţi de om, când se unesc, formează un om întreg, o persoană ; sunt ca două emisfere care, conjugate, alcătuiesc o sferă. Bărbatul este mai mult minte, iar femeia este mai mult inimă şi în această sfântă unire a căsătoriei ei se completează.
Este imposibil să existe o comunitate numai de bărbaţi, la fel cum este imposibil să fie o comunitate exclusiv de femei. Atracţia pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile bărbaţilor şi femeilor este ceea ce îi aduce aproape unii de alţii ; îi uneşte şi din această unire o nouă generaţie se naşte. Numai în situaţii excepţionale pot bărbaţii şi femeile care sunt copleşiţi de dragostea dumnezeiască să înfrângă, cu harul lui Dumnezeu, atracţia naturală a bărbatului către femeie şi a femeii către bărbat ; doar puţini reuşesc să ducă un fel îngeresc de viaţă în trup omenesc şi astfel să arate viaţa cerească pe care o aşteptăm, viaţă în care genul va înceta să existe şi toţi vor trăi ca îngerii în Împărăţia Cerurilor. Pentru aceşti oameni se poate cânta imnul : « Binecuvântată este viaţa pustnicilor, pentru că este stăpânită de dragostea dumnezeiască ».
Bărbat şi femeie. Amândoi sunt creaţii excepţionale ale lui Dumnezeu, înzestraţi cu abilităţi şi daruri care să-i ajute să-şi împlinească înalta misiune încredinţată lor de Dumnezeu – anume, să ducă mai departe viaţa prin naştere de prunci. Dumnezeu i-a înalţat pe bărbaţi şi pe femei şi i-a făcut împreună-lucrători la facerea de noi oameni.
Bărbat şi femeie. Membri egali în comunitate. Ce înseamnă aceasta? Să ne amintim de Sfântul Cosma Etolianul care, vorbind despre această temă, spunea : « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia. Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. ».
Dumnezeu a creat un bărbat şi o femeie. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este împotriva poligamiei bărbatului şi femeii. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca el să aibă mai multe soţii, cum învaţă Coranul şi cum idolatrii cărnii din vremea noastră o practică – chiar dacă sunt numiţi creştini –, El ar fi trebuit să facă un bărbat şi mai multe femei. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca femeia să aibă mai mulţi soţi, atunci ar fi făcut câteva femei şi mulţi bărbaţi. Creştinismul este împotriva poligamiei. Un bărbat este făcut pentru o singură femeie şi o femeie pentru un singur barbat. O singură căsătorie este binecuvântată şi numai după dispense speciale Biserica îngăduie o a doua şi o a treia căsătorie. Chiar şi atunci, sunt rânduite canoane de pocăinţă pentru cei care se căsătoresc a doua sau a treia oară. Din nefericire, deşi există aceste sfinte rânduieli ale Bisericii pentru căsătorie, se petrec fapte care contravin lor în societate. În unele epoci, bărbatul era tiranul femeii şi femeia se afla într-o situaţie mizerabilă/ deplorabilă ; era tratată ca un animal şi chiar mai rău. În alte epoci, femeia era tiranul şi sub tirania ei bărbaţii deveniseră fiinţe degenerate, sclavi şi animale de povară, stăpâniţi de aceste femei corupte.
Biblia condamnă ambele extreme. Biblia vrea ca barbatul să fie un soţ şi un tată iubitor, care se poartă cu dragoste şi amabilitate cu soţia şi copiii săi, nu ca un dictator. Biblia vrea ca femeia să fie la înălţimea misiunii ei, o tovarăşă de preţ a soţului ei, o mamă iubitoare, o regină a casei care se dedică în totalitate creşterii copiilor ei. Biblia vrea ca femeia să fie o Mironosiţă, ca Mironosiţele din Evanghelia de azi. O astfel de femeie poate aduce mari servicii omenirii. O astfel de femeie îl depăşeşte pe bărbat în faptele eroice ale credinţei şi virtuţii. O astfel de femeie ne apare ca un înger care răspândeşte mirul iubirii în lume.
Femei Mironosiţe! Cât de puţine de acestea sunt în societatea noastră contemporană, care este degradată de necredinţă şi de corupţie. Ce bine ar fi dacă aceste câteva femei evlavioase care aud sau citesc această omilie ar putea fi întreaga lume !
Capitol din cartea “Picături din apa vieţii” de Mitropolitul Augustin N. Kantiotes
