« Mila lui Dumnezeu să fie cu dumneavoastră ! Vă pregătiţi de o cale lungă – într-acolo de unde nu mai există întoarcere. Nimeni nu poate scăpa de această cale. Dar întrucât clipa când ni se va porunci să purcedem pe ea nu ne este cunoscută, ci se cunoaşte doar că ea poate veni oricând, cel mai bine este să credem că ACUM-ACUM va trebui să ne îndreptăm spre patria cerească şi să fim totdeauna gata de drum... »
« Domnul, Care pururea este şi toate le plineşte, precum este acum cu dumneavoastră şi în dumneavoastră, aşa va fi şi după această trecere. Iar unde este Domnul, acolo sunt şi cerul şi tot ce este în cer : şi vederea cerească, şi auzirea cerească, şi simţiri pe potrivă, răcoare de dimineaţă ce împrospătează, privelişti şi feţe minunate. Să vă dea Domnul ca, însoţită de acestea, să ajungeţi la Tronul Lui, unde El va fi văzut de dumneavoastră în chip gândit, aşa cum este în trupul Său proslăvit, strălucitor şi atotluminător »
« Fiecare face cunoştinţă cu această cale numai o dată, drept pentru care până atunci nimeni nu ştie amănuntele ei, fiind totuşi luminat de sfânta noastră credinţă. Reînviaţi în conştiinţa dumneavoastră toate aşteptările legate de această cale, având privirile aţintite spre Domnul, care a străbătut-o înaintea noastră, şi spre toţi cei care au străbătut-o în urma Lui. Spălaţi-vă cu lacrimi de pocăinţă, înveşmântaţi-vă în bune cugetări şi aşezări sufleteşti plăcute Domnului şi staţi astfel înaintea uşilor acestei intrări »
« Să ne pregătim şi noi...Vom avea de dat examen. Să cercetăm programa şi ce n-am învăţat, ce nu ştim bine, sa repetăm. Şi să ne grăbim a pune totul în rânduială – căci cine ştie, poate că vor striga îndată : « Teofan din Vâşa » sau « N. din Tambov », sau mai ştiu eu cine ; şi vom intra la examen. Fără caiete, fără cărţi... şi nimeni care să ne sufle. Fiecare va fi singur singurel, cu propriile mijloace... Ce-i de făcut ?! »
Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o suma de atitudini şi trasături, care formează 3 grupaje:
1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni;
2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătura, munca),
3) atitudinea faţă de sine.
Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvaluie în trăsături pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere.
Contrarele acestora : individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături negative.
Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a.
Opuse lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.
Atitudinea faţă de propria persoană apare în trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a.
Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor
Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea psihologică şi educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele acestora şi modurile de combatere.
Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o simpla opţiune non-conformistă între realitate şi ficţiune până la « abaterea deliberată, conştientă, de la sistemul de corespondenţe social-admise între realitate şi modul ei de prezentare » (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi aducând beneficiu autorului ei.
Dupa J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce trăieşte într-o lume proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Până la vârsta amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna. Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne de întrebare.Ca adolescent, obiceiul de a minţi indică - după P. Popescu Neveanu - fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii. Allendy notează: « copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie nemulţumit de sine însuşi ».
Printre cauzele minciunii se menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care favorizează minciuna de apărare-apoi interdicţia activităţilor plăcute (ludice), încercarea de « justificare » a unor încălcări, dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.
Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulaţiei exagerate s.a.
Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, copilul şi mai ales adolescentul vor descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăşi prietenia şi viaţa de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să recunoască şi să proclame necesitatea sinceritatii şi loialităţii în relaţiile reciproce.
Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici).
Capriciul are la baza o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorinţelor (adesea în anticipaţie).
Ca forme de manifestare ale capriciului menţionam: fluctuaţia dispoziţiei afective, ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa persoanelor care obişnuit « îl cultivă » pe copil, precum şi în situaţii anumite: înainte de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc. răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricarei situaţii noi.
La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca « semn al feminităţii ».
Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioase, educarea la timp a inhibiţiilor necesare.
Încăpăţânarea consta în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat.
Singura motivare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt care indica tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de vedere. Dupa cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este lipsită de conţinutul său”.
Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei :în momentul în care i se cere ceva, copilul sau tânarul vrea tocmai contrariul. Este parcă o voinţă cu semnul minus. Un act de încăpăţânare este mai curând un act semivoluntar.
După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânarii pe care le redăm în continuare:
a) Încăpăţânarea ca forma de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare, în care domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma brutală de prezentare a cerinţelor; lipsa de echitate şi obiectivitate;
b) O alta formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut într-o atmosferă de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o exigenţă scăzută faţă de sine însuşi, orice refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie sau în colectivul şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare măruntă pe teme secundare (exigenţe foarte mici).
c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de absenţa exigenţelor faţă de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tată, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseşte căldura, duioşia, buna dispoziţie, de unde rezultă o înstrăinare de părinţi şi “atracţia străzii”. Copilul compensează absenţa ambianţei pozitive din familie prin stabilirea unei legături la nivelul străzii, iar acestea pot fi negative. Insuficienţa exigenţelor şi al respectului faţă de copil în familie reprezintă condiţiile; încăpăţânarea apare în impactul cu cerinţele “de şoc” ale şcolii, societăţii etc. lipsit de îndrumarea cuvenită, el a avut doar libertatea de a greşi, de a proceda arbitrar etc.
Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un fond temperamental.
In sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă, îl face pe copil să se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat.
În şcoală provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin tăcere ostentativă legată de profesorul în cauză. La şcolarii mai mici care cred că nota depinde doar de învăţători copilul se supăra pe dascăl şi nu mai învaţă dinadins, exprimându-şi astfel protestul, nemulţumirea.
« Dumnezeu să ajute, pentru că acum copiii nu sunt ajutaţi să se schimbe în sensul cel bun, ci să se demonizeze »
Încarcă pe copii cu multe…
Văd copiii care au terminat nu numai liceul, ci şi facultatea, că au un scris şi fac niste greşeli… Noi eram la şcoala primară şi nu făceam astfel de greseli. Dacă sunt studenti la filologie sau la drept, mai este ce mai este. Dacă însă sunt de la altă facultate, nu ştiu nici să scrie. In timp ce mai demult la gimnazii era…
-Ca la Universitate, Părinte!
-Vezi, câte lucruri frumoase învăţau atunci copiii şi la şcoala primară, şi cu cât mai mult la gimnaziu! Astăzi îi împovărează cu o grămadă de lucruri nefolositoare şi îi zăpăcesc. Ii ghiftuiesc cu de toate, fără compensaţie duhovnicească. În şcoli copiii trebuie să înveţe mai întâi frica de Dumnezeu. Insă acum copiii mici merg să înveţe engleza, franceza, germana – şi nu greaca veche – muzica, una şi alta… Ce să înveţe mai întâi? Numai litere şi numere, iar acelea pe care trebuie să le înveţe despre Patria lor etc., nu le învaţă! nici cântece patriotice. Nimic.
Ia un copil din cei de astăzi şi întreabă-l: “În ce judeţ este satul tău? Câţi locuitori are?” şi vei vedea că nu va şti să-ţi răspundă. Ci îţi va spune: “Mă duc la autogară, iau autobuzul şi mă duc în sat. Şi deoarece taxatorul ştie, îi voi spune că vreau să merg în cutare sat,îi voi plăti şi mă va duce”. Când eram în şcoala primara noi ştiam toată geografia lumii pe dinafară. Pentru că trebuia să ştii pe de rost oraşele statelor cu mai mult de cinci sute de mii de locuitori. După aceea trebuia să ştii râurile cele mai mari în lăţime şi lungime şi cele imediat mai mici; munţii cei mai înalţi etc. – cu cât mai mult ai Greciei. Am văzut şi la elevi mai mari, nu numai la copiii mici, chiar şi la studenţi că nu ştiu câţi locuitori are oraşul în care studiază.Am întrebat pe unul care este cel mai inalt munte al Greciei şi n-a ştiut. Care este râul cel mai mare şi nimic. Cel mai mic, nici atât. Student să nu stie nimic despre Patria lui.Vor veni după aceea… “prietenii” noştri, vecinii şi-i vor spune:
“Aceasta nu este Patria ta; ci este Patria noastră”
şi le vor răspunde:
“Bine ziceţi, aşa este!”.
Aţi înţeles? Intr-acolo mergem. Dacă însă vei întreba pe copiii de astăzi despre fotbal sau despre televizor, le ştiu pe toate şi pe toţi pe dinafară.
Şi vezi, au venit copiii din Albania şi ştiau carte. “Unde aţi învăţat carte?”, îi întreb pe epirţii din nord. “În închisori”, au răspuns ei. Aceia au făcut închisorile şcoli. Iar copiii noştri au făcut şcolile închisori; s-au închis ei singuri înăuntru când le-au ocupat… Copiii astăzi, mai ales adolescenţii, sunt ameţiţi; mai mult în gimnaziu şi în liceu. La universitate sunt mai copţi. Acolo de altfel merg când vor.
Si în loc să ia unele măsuri pentru învăţământ, mai rău fac. Şi văd cum pe toate cele duhovniceşti le schimbă. Auzi rugăciune scrisă în cartea de citire a Şcolii primare: “Maica Domnului, pruncul tău este cel mai frumos din lume”. Bre, ce am păţit! Ce învăţau mai demult copiii la şcoală şi ce învaţă acum! “Caprioara înţeleaptă, cu coarne întoarse, adună-ţi drăcuşorii tăi… să facă lapte şi să mănânce nepoţeii tăi, drăcuşorii cei nebuni ai tăi”. Haide, acum să înveţe copiii cei mici astfel de lucruri! Dar o fac aceasta ca să pună înainte pe diavolul, ajutând pe satanişti să-şi facă treaba lor. Dumnezeu să ajute, pentru că acum copiii nu sunt ajutaţi să se schimbe în sensul cel bun, ci să se demonizeze.
Şi prin cunoştinţele pe care le primesc, nu învaţă deloc să lucreze cu mintea, şi de aceea mintea nu le merge. Iar mintea care nu merge are înlăuntrul ei învălmăşală. Cei care făceau invenţiile îşi puneau mintea să lucreze. Atunci când se aflau într-o nevoie, se gândeau cum să o depăşească. Astazi cei mai multi cauta sa vada ce scriu cartile, ce scriu prospectele. Şi rămân la acestea; nimic mai mult. Numai numere şi cifre au toate. Şurubul acesta la numărul 1, celălalt la numărul 2 şi dacă se întâmplă să păţească ceva vreun şurub şi nu lucrează aparatul, imediat spun: “Să chemam mecanicul!”. Nu-i taie mintea să ia o pilă, să deschidă puţin gaura ca să încapă şurubul sau să ia puţin plastic să înfăşoare şurubul, ca să strângă, ci îndata spun: “Saăchemam mecanicul!”. Ce să mai spun? Astăzi televizorul ş celelalte mijloace l-au prostit pe om. Iar oamenii inteligenţi devin în cele din urma casete… Vreau să subliniez că omul trebuie să-şi pună mintea să lucreze. Totul este aici. Căci dacă nu îşi pune mintea să lucreze, învaţă acum, să presupunem, lucrul acesta, dar se va încurca apoi în celălalt. De aceea scopul este să-i nască mintea, să afle soluţii. Dacă nu naşte, atunci este subdezvoltat.
(extras din: Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghiorulul)
